Adina Dumitrescu: Poesis – creaţie funigei peste Duţeşti-Gorj

Oblanic desfăcut

aceasta e zestrea
cu care copilul Tudor Arghezi
lua viaţa în piept.
şi peste ani,
găseşti în Mărţişorul Bucureştilor
firele ierbii din poala Duţeştilor,
florile mărului şi prunul din deal
buchete de-April din podbal
masa cu tocul
peniţa neuscată
basca lăsată prin testament
sângeri crescând prin ciment
şi un cui.
„Într-o vreme la-nceput
Şi-ntr-un leat nemaiştiut
Care, nu pot să însemn,
Casele erau din lemn
Şi ulucile de scânduri.” ( Cuiul – Tudor Arghezi)
c-a trecut din deal în vale
i-o fi fost a supărare!
c-a trecut din vale-n lume
peste lume, printre nume
carte de închinăciune,
ne-nchinăm!
a legat şi-a fiinţat
viaţă dând
cum, ce şi când
n-are rost să ne-ntrebăm,
să-ncercăm noi să legăm
gândurile, scândurile…
„Nici-un om nu înţelege
Cuiul ţeapăn cum să lege,
Fără funii şi curele,
Scândurile între ele.” ( Cuiul – Tudor Arghezi )

Convexitate

arc de cerc, disc
ce mai cerc din meniscul
genunchiului cu tăciune
de-nchinăciune,
ţintirim înviat amintirilor
muritorilor!
spală apă, trezeşte
ce musteşte în adâncul pământului!
aprinde luminile candelei
cerul să aşeze printre zei
zeul gorjului
din Apollo şi Kamadeva luceafărului!
lăsaţi izvorul să murmure
glasul să vă tremure!
„Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu
Tu curgi fântână, pe trecutul meu
Şi toate sunt precum le-am cunoscut
Rămase-aşa, ca dintr-un început.” ( Oseminte – Tudor Arghezi )

Trecuţi
urmuz de peste argeş
cu boala spre moarte păşind
rostogolind literele
între da şi nu întrebările
da, da, era
un neorealist
alpinist peste lumi,
peste timpuri,
un nod
un calapod cuvintelor
torentelor şi curentelor
literare
la început mâzgălite
ca-n rapoartele dezideratului,
agentului fără ştiinţă de carte
constatator de moarte incertă, indiferentă
ba chiar bine-venită
scutită de deranjul mărimilor.
scuzaţi-mi adierea
respiraţia
expulsia glonţului.
voi plăti, când voi reveni
dintre trecuţi.

La Gilort

pe mal, aştept apa
s-aducă barca
de litere scrise
de litere şterse
pe hârtie.
zic: papagalului mi-am tras planeta
cu luneta ce plimbă prin stele
dorurile, sfâşierile
înfăşările şi înfăşurările tulpinii
de torţel mititel, braţ de vers!
univers am făcut din hârtie
frunză verde
gata să dezmierde frunţile obosite,
ţel, să am privire pătrunzătoare, oţel,
cuţit să tai pânza ochilor prea obosiţi
de citire sau privire în gol,
laser spre despicare şi observare,
şi o veche drezină
să-mi plimbe pe şină
amintirile.
am aruncat planeta-n amonte
sunt cea dispusă să-aştepte
cum valul coboară…
nu-i nici-o moară
să mi-o răstoarne,
nici cirezi la băut să mi-o ia între coarne.
ce-mi arde sub tălpi
las’ să arză!
vine!
biletul, planeta vine spre mine…
înfrigurată, stropită de apa Gilortului
o apuc! din papagalul cu ciocul caduc
dintre reviste, ziare, închidere şi colportare
scot nestemata! singur bascul se pleacă
de sub el, şoaptă de maramă în psalm
– pentru voi, dragi gorjeni, peste timpuri
cu limburi ascuţite, în altă şi astă vreme
şi-ntr-o vreme cu mai mult soare,
din viul atât de mare ce-a fost în mine,
onoare!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.