Iasmina Hâncu: Cancer – o confesiune bolnavă

Iasmina HancuMă privești. Încerc, pe cât posibil, să nu-mi cobor privirea, cu toate că îmi doresc asta. Încerc să te sfidez, să mă încrunt. Dar tu îmi zâmbești morbid, de parcă ai ști ceva. De ce? De ce nu te lași sfidat?
Îmi prinzi mâna. Îmi simți pulsul, clipele fiind numărate în bătăi nebunești de inimă, în respirații scăpate de sub control sau mult prea controlate pentru a fi normale. Mă vezi roșind, în slăbiciunea mea. Îți aduce satisfacție? Ochii tăi lucesc. Îmi pot vedea reflexia înfricoșată în ei.
Mă tem.
Mă tem să nu mă îndrăgostesc irevocabil de tine. Iar tu îmi știi temerile. Pentru că și tu le ai. Mă tem să spun ceva care m-ar face să te pierd. Și tu o faci. Și tu taci.
Odată spuneam că dacă am fi telepatici atunci ai înțelege că vreau să îți vorbesc și m-ai ajuta să îmi găsesc cuvintele. Dar nu o faci. Acest lucru mă înciudează și simt nevoia să te ucid. Desigur, e trecătoare. Mi-am dorit să omor atâția oameni la viața mea (inclusiv pe mine) încât mă simt un monstru. Am rănit atâtea persoane fizic și mental încât de fiecare dată când mă gândesc la trecut deznădăjduiesc. Mă gândesc numai la cât rău am provocat prin propria indiferență și îmi dau lacrimile. Dar tu m-ai făcut să cred că există ceva mai bun în mine, că nu sunt doar o persoană rea și egoistă.
De ce te temi? De ce te ascunzi sub o mască a nepăsării, când tu, de fapt, vrei aceleași lucruri ca și mine? Dar te înțeleg. Pentru că nici eu nu știu exact ce îmi doresc. Ești, oare, dezamăgit? Nu știu cum pot reacționa. Sunt ca un element chimic instabil. Simt că îmi dau lacrimile, și, fără voia mea mi se strecoară prin colțul ochilor, umezindu-mi obrajii.
Mă urăști oare? Ai avea toate motivele.
Te apropii. Îți pui palma peste fața mea și îmi ștergi lacrimile cu degetul tău mare – un gest atât de firesc! Te privesc în ochii de culoarea caramelului topit și simt cum moare încet, încet cancerul din mine. Eu continui să plâng și mă arunc în brațele tale, căutând alinare. Îi mulțumesc în gând lui Dumnezeu că nu mă respingi.
Odată credeam că am o inimă de fier, că nu sunt slabă – că îmi pot proteja sufletul de a fi rănit. Dar.. tu ești un magnet, iar inima mea e atrasă de tine, mi-ar ieși din piept doar ca să fie a ta. Te iubesc. Ți-aș spune-o, dar mă tem că prin dragostea mea te-aș alunga. Mă tem că tu nu ți-o dorești.
Așa că nu spun nimic, aștept ca tu să faci prima mutare care ne va decide scoarta.
Lasă-mă să vindec cancerul din tine.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Iasmina Hâncu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.