Adina Dumitrescu – În spatele uşii, printre flori, sap ieşire

Cuantifici vreodată timpul petrecut în zăvoi după ferigi ieşite primăvara-n spirală sau pe dealul din care în locul drezinei dispărute între şinele întrerupte de vreme creşte pelinul? Ştii anii cu cartea, cu dragostea şi cu zbaterea între casă şi piaţă, între casă şi şcoală, între dansuri şi paşi, pe aici sau aiurea? Ai numărat anii în care ai stat cernită, plânsă de dimineaţa până seara sau ai fost tamburină, lăută şi scripcă nopţilor flutureşti în care deodată sau pe rand ai zburat ca albul nălbarului, albastrul inului sau roşul macului din lanul cu pâinea noastră cea de toate zilele? Ai cântărit vreo secundă cât din tine să dai , cât să iei, cât ai fost sau cât ai rămas? Ai parcurs. Te-ai scurs printre năvoadele şi hârtoapele vremurilor, pe drumurile când drepte, când ocolite, pe curbele line sau pe zigzagul ca acul, coborând sau urcând. Ai râs sau ai plans, te-ai apropiat sau te-ai depărtat atât cât e normal decent sau indecent să atingi sau să fugi. Şi-ţi şopteşte cineva în ureche că te-ai încadrat, te-ai adaptat, ai trăit şi-ai să mori omeneşte. Te-ai născut plămădită şi-o să pieri ca plămada din care nu lipseşte aproape niciun ingredient.
Doar că timpul se schimbă. Nu se mai încadrează între vechii parametri, se scurtează diurnul binelui tău crescând un nocturn în care somnul îţi vine mai greu, voci stridente părăsesc interioare ieşind pe străzi iluminate, tăcute gânduri sparg bariere fonice, inimi se răcesc , încălzindu-se doar de răceala armelor albe sau de a pistolului, greşeala devine lege, se înlocuieşte iertarea cu palma sau pumnul, neuronii pierd straturile protectoare de mielină dansând între ei şi cu ei dansul anapodei, cadrilul are partenerii schimbaţi la mijlocul intervalului, nevolnicul devine puternic prin tertip, se râde mânzeşte sau din orice, minciuna devine adevăr, învăţatul devine sluga neştiutorului, perfecţiunea Afroditei iese pe uşa sălii de sport intrând la medicul esthetician, feminitatea nu e întreagă dacă nu-ţi biciuieşte ochiul cu formele-i perfecte ca ieşite din strung, ce e de acoperit se descoperă voit, vorba devine silabă sau mormăit, gardul înlocuieşte leopardul, iar cultura „de nişă” o înlocuieşte pe cea mare. Dulcele din desert pişcă limba-n piper, floarea e fie carnivoră, fie pavoaz de farfurie, e prea colorată, graffiti înlocuieşte zugrăveala, idolii se doresc atinşi. Vârstnici devin imberbi inocenţi sau atotştiutori, tineri încurcă limbile şi uzanţele, ocupă locurile celor nenăscuţi încă şi a celor duşi dintre noi, canini capătă luciu prin lustruire, molari se şterg, buzunare apar unde nu te aştepţi, tornade înlocuiesc ploi molcome de toamnă, apa izvorului sau fântânii nu se mai bea şi e scoasă din case cu pompa, dealul se surpă, lacul se colmatează devenind deal, iar casele au un nou foşnet interior care devine zgomot de fond – trăncăneala televizorului, prost temperată. Nedumirită dai să fugi. Dumirită, baţi în retragere. Sistemul cu instinctul şi autoconservarea nu-ţi mai funcţionează ca altă dată, frumoasa îţi e schimbată în bestie, ţi-e drag de Virginia Woolf, te apropii de ea ca de prietenul de neînlocuit din alte timpuri, raţa devine pinguin, ambii sar în loc să meargă legănat şi, din vâltoare, o urmă de autocontrol îţi face semn cu degetul să te retragi în locul ferit. Şi deocamdată care-i acela decât locul din spatele uşii tale închise? Te plimbi printre cărţi, poze şi flori. Uzi flori, citeşti pagini, săruţi poze, plimbi gânduri, te umbreşti sub petale uscate de maci, ţeşi ieşiri din drumuri încurcate, descoşi viitorul barat. Cine, încotro se îndreaptă, până unde-i căderea, de unde salvarea, până când târârea? Care târâre? Acesta-i prezent, prezentul mişcător, acesta-i viitorul! Înapoi nu se poate! Înainte se poate cu greu! Din ce în ce mai greu! Întrăm în bătălia pe guri de mâncare, în sunetul de avertizare al tompetei sau al sirenei, instrumente mocnite în piept? Sau ne dăm cu toată credinţa principalilor acţionari mondiali Putin şi Gates? Nu mai bine ne aşezăm bătrâneşte gândind tinereşte? Doar că până atunci ne mai trebuie o gură de aer proaspăt. Vremea e încă frumoasă şi se mai face! Doar n-o întuneca norul alianţelor, realianţelor, căpuşilor hămesite, ispravnicilor, isprăvniceilor, chiriaşilor puşcăriei pe termen limitat şi cătuşa descuiată, tot cerul! Resemnarea e moartea aşteptată covrig sau în picioare, cu capul plecat. Şi nu-i păcat atâta timp cât trilul pădurii nu e-n falset? Deschideţi şi ieşiţi cât mai aveţi timp! N-aveţi alte arme decât scrisul pe luna de doi bani jumate? Un ban v-a rămas? Puteţi cumpăra cu el o speranţă, chiar e gratis, iar pe deasupra, şi flori. Amintindu-vă şi voi, şi eu, de cele din spatele uşilor noastre, pe care mai ieri, o vedeam toţi închisă. Şi vreţi să spuneţi c-aţi deschide-o doar cu o speranţă? Dar o ştergere, o lustraţie după o lege marţială n-o funcţiona? O schimbare a termenelor de pronunţare din justiţie, o operaţiune ad-hoc de pronunţare însoţită de luare, da, da, de retrocedare a bunurilor însuşite prin furt, nu s-o putea? Un val purificator de buzunare cu panglici moirate, decolorate de-atâtea arătări n-o veni? Voi tinerii cotierelor roase, voi sclavii învăţatului, voi cei care aveţi capetele plecate sub greutatea sinapselor adăugate, n-ar trebui să ne fiţi guru? Vom învăţa de la voi, veţi învăţa de la noi, întâi abecedarul emoţiilor umane. Mă grăbesc să-mi sap ieşirea de sub uşă, nu vreau să pierd tocmai întâlnirea cu mine, cea care bate în uşa neînstrăinată.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.