Mihaela Oancea – versuri

Autoscopie

Amiază. Tăceri de fluturi.
Euritmic, lumina loveşte în storurile lăsate.
Lunecând de pe trepiedul trecutului,
Devine dureroasă ca o arsură.
Priveşte!
Se strecoară pe volutele gândurilor,
Prin pâlnia incertitudinilor mustinde,
Netulburată nici de legiunea îngerilor întârziaţi,
Nici de hohotul cuvintelor nerostite
Şi poartă-n zbor de albatroşi
Iubirea-amforă plăpândă.
Priveşte-o!
Vălurită, iarba cerului i se-agaţă rebelă în plete,
Împresurând spaţiul
Cu proaspătă aromă de bujori.
Ai cunoscut-o cândva, sfioasă,
Furişându-se-n căuşul sufletului tău.
Azi, ea te luminează,
Tot ea produce curcubeie,
Măsoară timpul
Ce-şi împlântă rădăcini puternice-n jur
Şi-ascultă cum cresc febril
Urmele paşilor în doi.
Dă-mi mâna!
Priveşte-te!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Mihaela Oancea și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.