Irina Lucia Mihalca – poesis

Opreşte, Doamne, ceasornicul!

În lumina focului,
umbrele-ţi dansează prin visul abia stins,
în cădere îţi extragi
fiecare ciob implantat prin trecerea ta,
pe alei singuratice îţi asculţi şoapta inimii,
recompui spaţiile libere risipite-n trecut,
în timp ce noaptea-şi curbează
cadranul timpului
pentru a găzdui lumina cerească.

Ai mereu impresia de adiere a unui torent,
( o asociere cumva anormală, ai să-mi spui )
fulminante trăiri se descriu în spaţii imense,
sublim foşnet, în surdină încep
şi vin valuri, valuri,
intensităţi pe care nu le-ai cunoscut,
dorinţe ce-ţi deschid zăgazurile lumilor
lăsate în aşteptarea ta,
simţi că eşti în vârtej cu o forţă în care
opunerea nu-şi are sensul,
şi totuşi, atât de liniştită în esenţă.

Ai vrea să fii ceea ce azi n-ai fost,
un simplu glas chemat din abisuri,
nu ştii ce iubeşti. Cândva, într-un tablou
ai pictat universul sau doar l-ai întredeschis.
– Oare voi putea să te cuprind? – te întrebi.
O lume fără de început, din mine să-ţi faci aripă!

– Opreşte, Doamne, ceasornicul,
rămâi să-i fac, din tine, o altă viaţă în care
să rescriu, cu alte litere, iubirea!
Oare cât din noi vrea să rupă tăcerea nopţii
şi cât să intre în lumina simţirii?

La auzul partiturii celor două voci,
pătrunzi în lumina tabloului,
te contopeşti cu raiul, asculţi cum inima
îţi bate ca o explozie solară.
Pe malul dintre mine şi tine curge seva iubirii,
uneori ai avut cuvântul adânc aşezat înlăuntru,
acum parcă totul a fost de suprafaţă.

Eşti aruncat în sfere în care nu ai pătruns,
– un fugar spre lumea descrisă, demult căutată –
cu mine misterul ţi se pare, acum, o carte deschisă,
îţi trebuia un drum pe care alţii l-au văzut în noaptea lumii.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Irina Lucia Mihalca și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.