Mihaela Oancea – poezie

Panta rhei

Ca un apostat, urla prin văi adânci,
Surprins de-o viitură;
Îşi întindea năvalnic braţele
Spre cerul ce scăpăra
Din copite de foc.
Târziu,
Din tulnic se rostise
O chemare
Cu tâlc neînţeles.
În auroră,
Liniştea stăpânea zarea,
Iar Timpul tuşea sec,
Ieşind din bivuac.
De pe clavicula zorilor,
Grijile lui păreau
A se disipa în aval,
Odată cu ploaia de mai.
Cobora abruptul alpin,
Dar urma de pe stânci
N- avea chip
Şi-nfiptă-n plămâni sta o hidră,
Ce chinu-i mărea neîncetat.
Speriat, închidea pleoapele,
Şoptea gliei eresuri de-altădat’,
Anina visuri pe ramuri de-alun,
Împreunându-şi mâinile
Pentru rugăciune.
Cerbii boncăneau
În căutarea ciutelor, departe.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Mihaela Oancea și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.