Vavila Popovici: Rostul gândirii

POPOVICI-Vavila-wb[1] - Copy„Cumpăneşte-n gând cuvântul şi în faptă gândul.” William Shakespeare

Subiectul acestor rânduri a fost inspirat de un dialog. Făceam niște supoziții cu privire la viitor și am fost acuzată că prea mă gândesc la viitor fără să trăiesc clipa prezentă. În acel moment m-am trezit ca dintr-un vis și am privit câinele din preajmă care avea între labele sale un os pe care-l rodea. Am exclamat: „Ce fericit este animalul! El nu gândește la ziua de mâine!” Scrie un eseu pe tema asta! mi-a replicat persoana respectivă. Și iată cum am alunecat spre Gândire, proces al cunoașterii pe care-l alăturăm senzațiilor, percepțiilor, reprezentărilor, memoriei, imaginației. „Gândirea este un act, un cutremur al nervilor” spunea Mihai Eminescu; o îndeletnicire doar a omului, una dintre puținele însușiri care ne diferențiază de celelalte regnuri. Ea presupune o dezvoltare intelectuală, capacitatea de a raționa, de a face legătura logică între un eveniment și o consecință, de a chibzui posibilitățile și șansele. Gândirea este specifică fiecărui om, deosebindu-se prin calitățile lui de înțelegere și acestea funcție de nivelul atins prin cultură și educație.

Cu ajutorul gândirii omul se perfecționează, sau cum s-ar spune își lucrează, își șlefuiește propriile idei și aceasta se realizează în societatea în care trăiește, ajutat fiind de ea, sau dimpotrivă, uneori bulversat, ori împiedicat, să gândească. Decelarea gândurilor ne aparține, deoarece ni se pot prezenta si lucruri deformate, întâmplări sau judecăți false, neadevăruri. Sofocle spunea: „Când un zeu îi pune omului gând rău, mai întâi îi rătăcește mintea”. M-am gândit că în acest mod se pot spăla creierele de ceea ce au bun și folositor în ele. Dirijându-ne gândirea pe căi greșite, se poate ajunge la înglobarea în „turmă” de care vorbea înțeleptul nostru Petre Țuțea. Mass-media din zilele noastre atâta timp cât dă dovadă de corectitudine și de neapartenență politică reușește să ne ajute, alteori reușește să ne încorporeze în acea „turmă” cu minți rătăcite. Norocul nostru este că o parte din populație încă mai gândește logic, rațional, nefiind infectată de „vermine” ale societății.

Gândirea reprezintă capacitatea de prelucrare a informațiilor din lumea exterioară, dar și a ideilor noastre. Nu în zadar spunea filozoful și scriitorul român Emil Cioran, la vremea sa: „Rostul gânditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să-i bată în jos şi-n sus cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să nu descopere noul decât în ce-a văzut nelămurit, aceleaşi teme să le treacă prin toate membrele, amestecându-şi cugetele-n trup – să zdrenţuiască astfel viaţa, gândind-o până la capăt”. Printr-o bună gândire se realizează explicarea diferitelor cauze și se face trecerea de la senzații la judecăți superioare, întrucât senzațiile reflectă însușiri concret intuitive accesibile simțurilor, pe când gândirea reflectă însușiri esențiale, adică exprimă ceea ce este comun, constant, invariabil și definitoriu pentru o întreagă categorie de obiecte sau fenomene. „Gândirea trece dincolo de aparență la esență, dincolo de particular la general”, ne lămuresc psihologii și acest proces de cunoaștere superioară ne dă posibilitatea de a pătrunde în esența lucrurilor, de a înțelege relațiilor logice dintre acestea, ne permite să trecem la rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic și practic, mai ales în momentele importante ale vieții, ale istoriei. Nu degeaba spune un proverb: „gândurile au o putere foarte mare, dar absența lor are una și mai mare”.

Gândirea este cel mai important dar al Creatorului cu care a înzestrat ființa umană, transferându-i o energie care nu se pierde. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să gândim. El dorește să gândim frumos, sănătos și curat. Se revelează acelora ce gândesc și avem nevoie de stări de revelație. Pentru un părinte, de exemplu, nu există bucurie mai mare ca aceea de a-și vedea copilul cum se dezvoltă armonios, pe toate planurile, dar mai ales în gândire. Nu întotdeauna și nu toți avem această bucurie! Pentru conducătorul unui colectiv de muncă gândirea bună este în avantajul progresului. Dar atât copilul cât și omul matur sunt supuși greșelilor și uneori nu se gândește nici frumos, nici bine și nici corect. Frumosul și binele se gândesc cu iubire, iar corectitudinea este cea care exclude greșelile, atunci când gândirea respectă legile logice.

Orice activitate – practică sau intelectuală – implică gândirea care se referă la real și la posibil. desfășurându-se în trei dimensiuni ale timpului: trecut, prezent și viitor, viitorul fiind prelungirea realității dincolo de limita ei. Astăzi se bate moneda mult pe gândirea așa zisă pozitivă în activitatea noastră, care presupune abordarea aspectelor vieţii într-un mod sănătos. Cu alte cuvinte să fii optimist. Dar poți? Sunt atâtea motive care nu favorizează acest aspect și omul cade în cealaltă latură, aceea a pesimismului, care de multe ori, este adevărat, poate dăuna sănătății, carierii. Realitatea vieții ne demonstrează până la urmă, că avem suișuri și coborâșuri ale sentimentelor, ale gândirii. Prin citirea Bibliei, ni se spune, putem adăuga „dospeala” la aluatul sufletului, care crește treptat și umple sufletul și îl face să-și înalțe gândirea, să adauge speranța. Pesimismul are însă şi partea lui prețioasă, au spus-o filozofii lumii antice şi o spun și psihologii lumii moderne, făcând arta „mai subtilă și mai mătăsoasă”.

Încă din antichitate se cunoștea că o gândire corectă se obține prin confruntarea raționamentelor contrare. Mai târziu, procesul de gândire care rezidă în analiza și discutarea argumentelor contradictorii a fost denumit dialectică – arta de a ajunge la adevăr prin dialog – pentru înțelegere, gândirea trecând prin: teză, antiteză și sinteză. A fost metoda folosită de filozoful german, reprezentant al idealismului, G.W.F. Hegel (1770-1831), al cărui sistem a fost, mai târziu răstălmăcit, idealismul transformat în materialism, dialectica transformată în ideea luptei de clasă. Când a elaborat propria sa perspectivă asupra ideii, Hegel a avut în vedere concepţia platonică despre relaţia dintre idee şi realitate, cel puţin în sensul că ideea este adevărul lucrurilor, iar lucrurile sunt ceea ce sunt numai ca manifestări ale ideii; de asemenea, ideea hegeliană ca şi ideile platonice sunt de natura gândirii. Pentru el filozofia este „știința absolută a gândirii pure în concepte”, religia este „realizarea spiritului absolut în forma subiectivă a sentimentului și reprezentării”, iar rațiunea domină lumea: „Ceea ce este rațional este real și ceea ce este real este rațional”. Petre Țuțea vorbind despre omul perfect rațional, absorbit de logic, contrazicea într-un fel afirmația lui Hegel spunând că sistemul lui „este lipsit de fecunditate, că omul psihologic este viu și fecund, chiar când este haotic”. Vremurile prezente, cred, că contestă și această afirmație, întrucât extrapolând, din punct de vedere politic democrațiile slabe, haotice, precum și cele aflate în tranziție infirmă, în bună parte, fecunditatea.

Au fost și alții care au comparat sistemul lui Hegel cu o arhitectură complicată și artificială de concepte. În „Introducere la cursul de istorie a filosofiei”, Hegel spune despre gândire că este activă numai din momentul ce ea se produce, formând substanța generală a Spiritului: „Și animalul trăiește și el împarte cu omul nevoi, sentimente etc., dar el are sentimente senzoriale, tendințe, dar nu are religie, știință, artă, fantezie, în toate acestea ideea fiind activă”. În altă lucrare a sa, vorbind despre Dumnezeu și istorie, ne amintește că adevărata modestie a omului constă în recunoașterea lui Dumnezeu în toate, în faptul de a-L onora în toate și în special pe scena istoriei universale: „Purtăm în noi o tradiție, că înțelepciunea lui Dumnezeu se poate recunoaște în natură. Dacă se revelează oamenilor, El se revelează acelora care gândesc. Dacă s-ar revela în sentiment, atunci ar trebui să spunem că el aparține și animalelor, cărora nu le este dată reflexiunea.[…] Numai omul are religie, fiindcă gândește.[…] religia și moralitatea trebuie să fie date omului și pe calea sentimentului.[…] Când omul cunoaște prin suflet, el oglindește realul, iar când rămâne în plasa simțurilor, plăsmuiește păreri. Rațiunea separă sufletul de lumea sensibilă”. Se ajunge până la urmă, spun, a invoca acel echilibru în gândire, la care trebuie să țină omul și omenirea în general, între rațiune și sentiment. Pentru Hegel, putem concluziona, filozofia este un sistem de gândire, iar noi putem adăuga: gândirea este filozofie. De aceea l-am și amintit. El gândește totul prin opoziții, practic contrazice ceea ce urmărește să expună, să convingă. Gândirea lui este convingătoare, deoarece prin departajarea, izolarea unor gânduri reușești să depășești incertitudinea, să crezi în ceea ce gândești și să înțelegi realitatea. Și este foarte important! Celebra frază a lui Anselm – teolog și filozof neoplatonist: „credință care caută înțelegere”. De câte ori exprimăm: „ Am credința că…” adică mi-am format o convingere în urma unei gândiri. Fericitul Augustin într-una din scrisorile sale, specifică: „Dacă nu aveți credință, nu veți înțelege“ (Isaia, VII, 9). Aici distinge cele două lucruri, sfătuindu-ne să începem prin a crede, pentru a putea înțelege ceea ce credem. Rațiunea cere deci să fie precedată de credință…”.

Fiecare om, de la simplu cetățean până la conducător, are în viața sa un scop, după îndrăzneala și puterea credinței sale, care creează obiectul gândirii. Și iată, dintr-o dată se dorește lumea a fi schimbată și nu în bine ci în rău, cineva aruncă o umbră peste lumina existentă, întreținută cu mare efort, pe care am numit-o echilibrul acestei lumi. Un tiran acționează de cum îl taie capul, îi deposedează pe ucraineni de Crimeea. Toleranța este distrusă, își fac loc ura și încrâncenarea. În loc de bunăstare a populației, se gândește numai la profitul pe care spațiul îl poate aduce câtorva profitori. Amintesc cuvintele unui rege de-al nostru cu privire la schimburile de teritorii: „…Nu dai numai pământuri, ci și suflete…” În cazul Crimeii, nu s-a luat numai pământul, ci s-au luat și sufletele unor oameni. Tiranul continuă să terorizeze spațiile din jur, îşi formează uniunea euro-asiatică fără a se sfii şi fără teamă de vreo intervenţie militară occidentală. Cum să nu gândești la ziua de mâine când cea de astăzi apasă pe sonerie, avertizându-te, când mor atâția oameni, când demnitatea este călcată în picioare? Ajungi să amintești pericolul enunțat, cel al gândirii greșite. A forța nota, mergând cu gândirea și cu acțiunea pe un făgaș greșit, înseamnă a crea un pericol. Poate fi remediată greșeala? Va trebui totul regândit de la început? Se va recunoaște gândirea, acțiunea, strategia greșită? O strategie greșită, o acțiune subversivă poate duce la un mare dezechilibru, chiar la un dezastru. Cel care a greșit va trebui să-și recunoască greșeala. O va face?

Îmi amintesc de titlurile cărților lui Lenin, care circulau ca o anecdotă pe vremea studenției mele: „Ce-i de făcut?”, următoarea carte având titlul: „Un pas înainte și doi înapoi!”

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vavila Popovici și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.