Tudor Ghideanu – Satul cireşilor seculari

Tudor GhideanuAdesea îmi întorc gândul, înapoi, spre satul meu natal şi îmi repet acele versuri inimitabile, ale marelui nostru Eminescu, cuvinte ce nu pot fi spuse, în şoaptă, iubitei:
,, Atât de fragedă te-asemeni, cu floarea albă de cireş”, pentru că prin faţa ochilor memoriei, îmi trec cei vreo 10-12 cireşi mari, foarte mari, al căror trunchi nu putea fi cuprins decât de trei oameni, stând cu mâinile întinse: astfel, de la fântâna-adăpost, a celui poreclit ,,Roşu” (Constantin Nica) şi din faţa caselor familiilor Dinu (zis ,,Slabu”) şi Miron, cireşii seculari – toţi cu gustul dulce, nici unul amar, se înălţau, aliniaţi pe zona dinspre Răsărit a şoselei dintre Roman şi Simioneşti, ca nişte adevăraţi paznici ai vechimei satului Cordun, oricum mai tânăr decât satul Simioneşti (unde se şi aflase Primăria şi Jandarmeria, pe timpul naşterii mele: 30 Martie 1938!).
Dacă satul Simioneşti se înălţase în jurul conacului moşierului Cristoveanu, satul Cordun se ridicase încă din veacurile al XVII-lea al XVIII-lea pe pământurile, foste ale Episcopiei Romanului!
Mi-aduc bine aminte că cireşul din faţa casei noastre (chiar în poarta familiei Radu Vasile, poreclit ,,Haplea” , fost coleg de clasă al mamei mele, Anica Ghideanu (fostă Tudor, după numele bunicului meu, Gheorghe Tudor, participant la Primul Război Mondial – un frate al său, Pavel, a murit pe frontul de Apus (în Ungaria), cireşul din faţa casei noastre era – desigur, aşa cum mi-l proiectează fidel memoria – era, zic, cel mai înalt şi cel mai rămuros dintre toţi semenii săi seculari.
Numai că pentru mine, la ceasul acela al vârstei pubere, avea semnificaţia unui adevărat fort sau castel, de pe meterezele căruia vedeam – cu toate că eu nu mai suiam mai sus de ramurile de jos, mai groase decât un trup de om matur, vedeam direct în ograda noastră, unde mama trebăluia pe la bucătăria de vară, lângă care stăteau căldările de apă, iar fratele meu Ludovic, repara o bicicletă răsturnată cu roţile în sus, căreia îi cădea mereu lanţul.
Atunci parcă îi priveam de undeva din cer, sau din nori, deşi eu nu aveam satisfacţia şi bucuria celor ce urcau până în vârf, la 5-6 metri de suprafaţa pământului cu iarbă, de sub marele cireş, de unde căzuse nefericitul de Miluţă al lui Bejan. Noroc de văru-meu Milucă Dimitriu care îl trăsese de turul pantalonilor, astfel încât îi atenuase căderea, lovindu-se doar de fiecare creangă puternică din treptele inferioare. Acum sunt toţi, dincolo de bine şi de rău şi bun e Domnul Dumnezeu de ne vom mai întâlni la Învierea cea de obşte!
Cireşul–Patriarh făcuse destule victime în decursul zecilor de ani, printre curajoşii suitori de crengi – trepte năzuind până la cireşele cele mai coapte. Altfel ploile torenţiale şi grindina aveau grijă ele să rupă crenguţe încărcate cu frumoasele şi gustoasele fructe ale copilăriei noastre.
Dintre ceilalţi cireşi seculari, încă din anii mei tineri, îmi mai apar grupurile de 3-4 din faţa gospodăriilor familiilor Oprea Ion, Oprea Costică, Vasile Stanciu (,,Târlan” –morarul şi vânătorul!) sau din faţa casei lui Oprea Ilie şi Băcăiţă, Niţă Pleşcan şi Ruginosu Maria. Ultimul cireş, dinspre Roman, era în faţa familiilor Radu – un soi de graniţă vie a localităţii noastre spre Urbea Romanorum!
Astăzi nu mai există nici unul dintre aceşti falnici reprezentanţă ai vechimii…
În legătură cu vechimea satului Cordun, sau a celei mai vechi părţi a satului, lucrurile au intrat demult în impas. Unii mai cred (cât de întemeiat!?) că cea mai veche este partea numită ,,Dumbrava”, spre N-E satului, spre Fabrica de ţevi, cu argumentul că acolo sunt urme ale unor bătrâni stejari (deci ar fi fost pădure mai întâi!).
Alţii consideră, cu mai multe temeiuri, că partea cea mai veche se află spre Apus, adică pe râul Moldova, unde mai sunt familiile Şerban, Ilie a lui Marin, Toma, Stoicuţa Radu. Însă alţii situează partea cea mai veche spre S-V, tot pe Moldova, unde mai existau familiile: Pleşcan, Şerban, Costea (Păscăloaia), Manolachi Tudor, Mocanu ş.a.m.d.
Personal, înclin să dau dreptate acestora din urmă, pentru că Biserica veche se află acolo (adică un acoperiş al Clopotniţei – păstrat de Părintele Pr. Constantin Tiron!).
Mai demult, în veacurile din urmă, deoarece viiturile de primăvară ale Moldovei erau frecvente, rupând din malurile satului, exista părerea (confirmată, de altfel) că: ,,Moldova va înceta să mai rupă din suprafaţa satului, abia atunci când va ajunge la Biserica veche!”
Se ştie că din 1892, satul Cordun are o nouă Biserică, hramul ei fiind sărbătorit de Sf. Gheorghe (23 aprilie).
Subsemnatul, Toader Ghideanu, sunt născut în casa bunicilor mei, Aglaia şi Gheorghe Tudor, situată în faţa (spre Apus) Bisericii, renovată şi înfrumuseţată sub oblăduirea Preoţilor Constantin Tiron şi Mihai Bordei, sprijiniţi de primarul actual, inginer Adrian Diaconu, urmaşul uneia dintre cele mai vechi familii ale satului.
În şirul mare al preoţilor care au trecut slujind la Biserica satului meu, îmi vin în minte: pr. Ciocoiu, pr. Bucevschi, pr. Bucă (din Simioneşti), pr. Pelin şi în mod special, Episcopul Theofil Herineanul, care a şi ajuns Mitropolit al Transilvaniei (l-am văzut oficiind în Catedrala ortodoxă din Cluj – el, fostul preot unit) cu prilejul examenelor din doctoratul meu clujean, cu profesorii D. D. Roşca, Eugen Rozsa şi Călina Mare.
Din cireşul meu secular, din faţa casei noastre, mai văd, ca într-o imensă ogradă, trecutul, cu generaţiile, mai vechi sau mai noi, din rândul cărora îmi amintesc pe: Stelică Negru (ajuns conferenţiar la Institutul de Industrie Alimentară din Galaţi); Sandu Pascal (profesor la A.S.E Bucureşti); Petrică Feraru (ajuns contabil şef la Fabrica de Ţevi – Roman); Gheorghe Radu (economist şef la I.C.P.R.O.M Iaşi); apoi din generaţiile de după mine: fratele meu Ludovic Ghideanu (lector dr. la Catedra de Economie Politică a Univ. tehnice ,, Gh. Asachi” Iaşi), vărul meu Panaite (Puiu) Nica ( prorector al Universităţii ,,Al. Ioan Cuza” din Iaşi); ing. V. Dumitrache (director al Fabricii de Ţevi – Roman), ing. Adrian Diaconu (primarul Comunei Cordun, Roman) şi mulţi alţii…
Mai văd de acolo de sus, din cireşul meu secular, frumoasele noastre tradiţii de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, colindele Lerului Domnului şi ,,Trei păstori se întâlniră”, Banda de haiduci ,,a lui Bujor” (s-a numit ,,a lui Jianu”, abia după 1950); banda de Artişti, cu cei peste 30 de tineri îmbrăcaţi nemţeşte, cu vipuşti la pantalonii negri şi cu bluze de mătase în toate culorile, cu Tricolorul nostru la căciuli, dansând vreme de o oră după cântecele fanfarelor de la ,,Zece prăjini” şi ,, Corneşti”, mersul pe la case ,,cu capra” şi ,,cu ursul” etc. – văd apoi, pădurea ,,Teiuş” (deşi în ea nu se găsesc nici un tei, ei erau pini, stejari şi frumoasele şi lungile alei de ,,porumbişti” din care culegeam cu mama ,,porumbele pentru vin de putină”.
Toate s-au dus şi mai ales pădurea, din ordinul unui anume secretar de partid de la Roman, pe nume Gherghel care – cică – spusese ritos: ,,Nu vreau să mai văd nici un copac pe moşia Cordunului!”.. Urmase cooperativizarea, prin anii -60, de tristă amintire.
În încheiere, aş putea, parodiind pe Lucian Blaga, să scriu şi eu Satului meu Cordun, următorul imn:

Cord-Unul

Sat al meu ce porţi în nume
Ritmurile inimii (Cord)
De cel cânt rostit de nume,
Şi demult uitat de lume
Numai tu ştii ce dor mi-i!

Unul, ce-ţi încheie plânsul
Nu mai poartă azi vreun rost,
Înţelesul unic, poate, în ureche sună prost,
L-au pierdut până şi moşii care-au fost, sau nu au fost,
Sună doar a amintire, celor ce mai dorm într-însul

La obşteasca Înviere,
Când Adam va buciuma,
Timpul nostru cu durere,
Va renaşte spre vecie, în dulce ţărâna Ta.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Tudor Ghideanu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.