Eugenia Hristea – Prin cutia cu amintiri…

Eugenia HristeaM-am născut pe 18 aprilie 1944, în comuna Vârciorova din Turnu Severin, unde familia mea a fost refugiată în timpul războiului, tata fiind CFR-ist şi obligat să plece în refugiu.
Am făcut şcoala primară în Cordun, cea gimnazială în Roman şi apoi am urmat şi absolvit, în anul 1964, cursurile Şcolii Pedagogice din Bacău. De atunci am funcţionat ca învăţătoare timp de 35 de ani, din care 26 de ani în satul Pildeşti, comuna Cordun, loc unde am întâlnit oameni deosebiţi care mi-au marcat o bună parte din viaţă si de care mă leagă minunate amintiri.
Întotdeauna mi-am iubit şi m-am mândrit cu satul meu. De câte ori am fost departe de el am suferit şi abia aşteptam să mă întorc. Nu cred că aş fi putut locui în altă parte. De aceea cele mai frumoase amintiri le am de aici, din satul meu.
Primele amintiri, cum e şi firesc, sunt legate de şcoală. Am mers la grădiniţă la vârsta de 3 ani. Pe atunci grădiniţa era într-o casă, pe strada din faţa şcolii ( pe lângă Langa ). Era o casă cu 2 camere şi un hol pe mijloc. Într-o cameră era grădiniţa iar în cealaltă locuia familia domnului învăţător Ionescu Virgil, care abia veniseră în sat.
La grădiniţă dna. Ionescu mi-a fost educatoare, iar când am mers la şcoală dl. Ionescu mi-a fost învăţător. Pentru mine au fost nişte oameni extraordinari, care şi-au pus amprenta pe destinul meu. Mă iubeau, dar şi eu îi iubeam foarte mult şi le păstrez o vie amintire.
Mi-au rămas întipărite în minte minunatele serbări de la grădiniţă şi apoi de la şcoală, cu dramatizări ca Lupul tâlhar, Punguţa cu doi bani, Capra cu trei iezi. În Lupul tâlhar (eu fiind lupul), de emoţie, am uitat să cad când mă împuşca şi domnul învăţător striga disperat „cazi, cazi” iar eu abia când m-am dezmeticit am căzut, efectul dramatic fiind mult mai mare.
Versurile din Capra cu trei iezi mi-au rămas vii în memorie:
Într-un sat, între livezi / Stă o capră cu trei iezi / Mijlociul şi cel mare / Sunt ce-i drept obraznici tare / Prâslea însă , alb şi creţ / E cuminte şi isteţ… Pentru toate aceste spectacole aveam măşti şi costume făcute de doamna educatoare. Cum să uiţi asemenea minunăţii?
La şcoală, domnul învăţător mă mai certa uneori, dar ca un părinte, folosind cuvinte ca fata mea sau olteanca mea, iar în pauze fugeam la grădiniţă , ca un soi de evadare de la greul lecţiilor.
Nu pot uita minunatele lecţii de istorie şi povestirile extraordinare din război pe care ni le spunea (dumnealui fiind rănit în război la un picior) şi pe care, noi elevii, le ascultam cu răsuflarea tăiată. Apoi orele de matematică, unde ,după ce ne explica lecţia, ne dădea mici teste să vadă dacă am înţeles. De multe ori, după ore, mergea la copii acasă să-i ajute şi să vorbească cu părinţii.
Aceşti oameni au fost primii dragi şi scumpi îndrumători din viaţă şi le păstrez cea mai pură amintire. De câte ori merg la cimitir, la mormântul părinţilor mei, le aprind şi dumnealor, cu mare pioşenie, câte o lumânare.
Tot de aici, din satul meu, îmi amintesc cu mare drag de frumuseţea sărbătorilor, de horele care se încingeau, pe medeanul unde acum sunt Poliţia şi Primăria, în zilele de Paşti, când se instalau scrâncioburi fel de fel, unde cânta fanfara de răsuna satul şi bătrânii stăteau pe iarba de pe marginea drumului, privind la tineret, ciocnind ouă roşii şi mâncând cozonac.
Era minunat!
Mi-au rămas ca o pecete în amintire, serile de vară, când oamenii se întorceau de la câmp, rând pe rând, cu sapele pe spate şi în amurgul serii aprindeau în grădini focuri şi-n nişte ciururi mari făceau floricele. Se răspândea un miros îmbietor peste tot, iar scânteiele focurilor se ridicau în aer ca artificiile unui spectacol extraordinar.
Multe lucruri minunate s-au petrecut de-a lungul vremii în satul nostru şi mulţi oameni de seamă s-au ridicat de aici, dar timpul trece repede şi vălul uitării se aşterne, necruţător, peste toate, lăsând loc altora noi. Amintirile, însă, sunt nemuritoare…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cordun, Eugenia Hristea și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.