Cristiana Bortaş – Amintiri din copilãrie

Cristiana Bortas.

Cristiana Bortas

Memoria afectivă înregistrează alte repere decât cele pe baza cărora pot oamenii de ştiinţă să aprecieze evoluţia în timp a unei aşezări şi a locuitorilor ei. La un exerciţiu de memorie pe care l-am încercat în 2010, satul natal, Simioneşti, mi se pare cu mult mai mic, dar mai cochet, mai îngrijit, chiar frumos, faţă de ceea ce ţin minte din 1960.
Uliţele erau pline de praf, de se ridicau nori cât casa, când treceau vitele de la islaz. Casele mi se păreau de jucărie, de mici şi strâmbe ce erau, pe când acum dai capul pe spate să le măsori înălţimea. Nu treceau cu zilele maşini pe uliţă, iar acum, în fiecare curte este cel puţin un autoturism.
Dacă nu mergeam vara la scăldat, stăteam cu ceasurile în vişini, citind basme, poveşti cu eroi sovietici, poezii de Alecsandri, romane istorice şi povestirile inegalabilului Sadoveanu. Când ne adunam, pe seară, la poveşti, minţeam spunând cele citite ca şi cum mi s-ar fi întâmplat mie.
Era ca la cinematograf, ceea ce nu aveam în sat, la vremea aceea. Nici televizor, primul fiind un televizor de marcă sovietică, un Rubin pe care l-au adus părinţii din oraş tocmai când împlineam 6 ani. Ce sărbătoare, ce mândrie când se umplea casa cu vecini şi rude pentru a vedea minunea! Toamna mă luau părinţii la vie, spre Săbăoani şi mi se părea că făceam, în loc de 2-3, zeci de kilometri până la marginea satului. Lunca Balasanu, Zăvoiu sau Lunca, ceea ce, pe vremea copilăriei mele, reprezenta pădurea de plopi de peste Moldova, spre Roşiori-Dulceşti.
Nu aveam cum şti, la nici 10 ani pe care-i aveam atunci, că un moşier Balasan, Bogos, sau Missir aveau interese pentru aceste locuri, pe la 1832. Cred că de pe atunci mă aşezam la temelia cunoaşterii, la care contribuim permanent, ca şi acum, la formarea satului modern Simioneşti, loc în care m-am născut şi am crescut sub semnul spiritualităţii şi al simţului de afaceri specific armean. Ce am adunat de atunci vă returnez vouă, celor care nu trebuie să uitaţi cine sunteţi şi de unde veniţi.
De pe temelia solidă şi veche a răzeşilor moldoveni, primitoare gazde ale evreilor, braşovenilor, ungurilor, ardelenilor, oltenilor şi câtor altor trecătoare şi bune prietenii. Nu lipsită de importanţă este apariţia în zonă a negustorului interesat de Simioneşti-Asfadur Romaşcanu, dovada cea mai puternică a asimilării de către localnici a oricărei oferte de natură a le fi de folos, lor şi spre binele generaţiilor care au urmat.
Evoluţia, în paralel, şi pe repere specific moldoveneşti, a unor familii de boieri şi urmaşi ai voievozilor Moldovei nu a făcut decât să accentueze specificul local, îmbogăţindu-l cu elemente de progres cultural, economic şi spiritual. Urmaşii de la 1821 ai lui Dimitrie Sturza vor fi cei care vor ctitori şcoli, aşezăminte de binefacere, centre administrative, alături de marii latifundiari ai zonei şi negustori de prestigiu care, intrând în politică, au făcut donaţii şi investiţii pe care istoria le reţine ca pionierate în dezvoltarea modernă a zonei.
Evreii Pincu, Avram şi Iţic, negustori cu dughene în Simioneşti, din care puteai cumpăra de la sare, căpăţâni de zahăr până la cerneală şi lămâi, i-au învăţat pe localnici ce înseamnă toleranţa, prietenia şi omenia, aducând în sate noţiuni elementare de civilizaţie la care, altfel, ţăranii nu ar fi avut acces. Mama mea, născută la 1916, în familia Ivan Toader, gospodar de frunte în Simioneşti, povestea despre cei 13 fraţi din cele două căsătorii ale bunicii Ruxanda, tânără văduvă din Primul Război Mondial. De Paşte, bunica s-a dus pe jos(!), în necunoscut absolut, să-şi omenească, cu bucate de sărbători, bărbatul aflat pe front, la Mărăşeşti.
Nu ai nevoie de o lecţie despre toleranţă şi iubire, despre respect şi prietenie dacă asculţi, ca mine, povestea mamei despre prietena ei evreică Rifca, colegă de bancă pe care trebuia să o mediteze pentru a înţelege bine lecţiile predate în româneşte de învăţător. Despre refugiaţii basarabeni, cu drag de limbă română şi poezie patriotică recitată la serbări cu lacrimi în glasul sugrumat de emoţie; despre predicile preotului Bucevschi, al cărui har i-a convins pe doi fii ai satului – Bucă şi Pelin, ambii veri ai mamei mele – , să aleagă preoţia pentru a lumina sătenii din rândul cărora s-au născut şi au plecat la şcoli înalte.
Ce era, la începutul secolului XX, un drum la târgul Romanului, cale de 6 kilometri? O plăcere, povestea mama, amintindu-şi de drumul făcut cu căruţa încărcată de copii, la cumpărături de Paşte, când bunicul Manea dădea frâu liber pungii pentru ca toţi cei 13 copii să se bucure de sărbători, chiar şi dacă 4 dintre ei erau din prima căsătorie a bunicii Ruxanda, cu vestitul Ivan Toader, răzeş aşezat, cel mai gospodar şi cel mai fălos din sat, dar care s-a prăpădit pe frontul de reîntregire a neamului, fără a apuca s-o vadă pe ultima lui copilă, pe mama, pe Măndiţa.
Poveşti adevărate din alte vremuri, când ciuboţelele de lac erau doar pentru a merge la biserică şi horă, când tinerii se vedeau înainte de nuntă doar la poartă, când din dughene evreieşti se cumpărau cupoane de stofă, de bumbac, de pânză „furnica” sau „păpuşoaie de icre”, butoaie de măsline, sticle de lampă şi jurubiţe de mătase pentru a coase şi a croşeta altiţe la cămăşile din borangic. Peştele se prindea cu mâna, cât timp se uscau rufele bătute cu maiul la soare, pe malul gârlei, acolo unde se punea la murat şi cânepa, din care, după meliţat şi tras fuioare, se torcea firul din care ţeseau cămăşi şi izmene pentru bărbaţi.
Oamenii de curte mâncau la masă cu stăpânii, oalele de lapte prins, brânza cu smântână, caşul de oaie, carnea de pasăre şi cea de porc, dar mai ales fasolea fiind bucate alese pentru oricare prânz. Copiii mici erau „traşi de moaşa satului, masaţi cu ulei din plante medicinale, aşa cum li se punea şi-n apa de baie, pe care o făceau în cadă din lemn sau în ciubăr. Când răceau, li se puneau pietre încinse în baie, ori frunze de nuc, o cană de lapte dreasă cu untură de gâscă fiindu-le de leac.
Pentru a fi salvaţi de la boli grele, copiii erau duşi la descântat, moaşa satului ori altă bătrână considerată „de leac” folosind untură de gâscă pentru ,,a-i trage”, adică le făcea masaj şi le spunea şoptit descântecul: ,,să te faci sănătos, să te dai din pat jos, să cânţi şi să joci, de boală să te lepezi..”. Altă vrajă miraculoasă era stinsul ,,frigării”, adică puneau cărbuni încinşi din sobă într-o ulcică de lut cu apă şi dacă sfârâiau când se stingeau (ceea ce se întâmpla întotdeauna!) era semn că persoana în cauză a fost deochiată! Celor mai mici dintre copiii, când aveau o stare de boală prelungită li se făcea baie „de întărire” în ciubăr de lemn, în care se puneau pietre încinse în foc, plante medicinale, frunze de nuc şi tărâţă de grâu.
De multe ori, din cauza aburului prea fierbinte şi a concentraţiei prea mari de iod din frunzele de nuc pielea copiilor se umplea de băşici, arsurile fiind mai greu de suportat decât boala dinainte. Toate poveştile şi întâmplările copilăriei mele vin de departe, de acolo de unde avem toţi rădăcinile. Aleg, din noianul de imagini, un Moş Crăciun: cu opinci, cioareci, suman alb cu găitane negre, mănuşi din lână mirosind a ger, căciulă de oaie brumărie, iar de sub cuşmă, plete albe, până la umeri. Ochii, de un albastru de cer de vară şi un zâmbet şăgalnic în colţul gurii mi-l fac numai al meu pe Moş Crăciun: este bunicul Manea, care mi-a adus, în coş din papură tivit cu roşu, turtă dulce sub formă de căluţ, cu gust şi miros de cuişoare.
El venea, înţeleg astăzi, de demult, de atunci când la Simioneşti erau dinari romani ascunşi în ulcele de lut, pe care să-i găsim noi astăzi şi să le urmăm firul, pe care să-l depene nepoţii şi strănepoţii noştri.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cordun, Cristiana Bortas, Simionesti și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.