Alexandru Spătaru – poesis

spătaruDrumul piramidelor

Mi s-a îngăduit comanda
în maşina timpului
şi am ales programul
pentru saltul înainte.

Am vrut să aflu
cum arată piramidele
în lumea de apoi.

Când am ajuns
la finele călătoriei,
într-un ungher al sinelui
o stranie lumină a înviat
de neînţeles imagini.
Şi, dintr-odată,
mi-am dat seama
că fiinţele bizare
ce m-au întâmpinat
mi-s cunoscute,
oare de unde şi de când?

M-au întrebat nedumerite:

„Chiar nu-ţi mai aminteşti
cum piramidele acelea,
ce-acum le cauţi pe aici,
de multă, multă vreme
le-am trimis pe Terra?”

La o răspântie de timp

Nădejdea m-a îndemnat
să deschid o fereastră.
O albă, delicată
fantasmă a intrat.

Semăna cu un porumbel
desenat pe o foaie
de cer albastru de-un
penel de mare maestru
al luminilor albe.
Am ştiut că e semnul
că voi trece cu bine prin
înc-o răspântie de timp.

I-am întins braţele.
M-adunasem în degete,
să-i fiu mai aproape.
Măiastra s-a aşezat
pe umărul stâng,
apoi şi-a făcut drum
spre înăuntrul-sanctuar.

În faţa altarului
mi-a vorbit în şoaptă
de foşnet de aripi
– taine mi-a dezvăluit –
într-un grai doar atunci
şi acolo înţeles.

Nu-mi mai amintesc
ce fereastră am deschis,
nici destăinuirile.
Dar nu pot să uit
adierea de bună mireasmă
din foşnetul alb…

Unica, Magnifica

Mişcarea e suprema lege
a universurilor
– o uriaşă, neîntreruptă
respiraţie,
succesiune de expansiuni
ce-şi schimbă ritmic sensul.

Într-un târziu s-a-ntrezărit
ce se petrece în
momentele schimbării;
Istoria a consemnat atunci,
într-o euforie generală,
descoperire de senzaţie:
Big – Bang-urile iniţiale!
Dar, oare,
o să-ncapă vreodată
într-o cunoaştere omenească
ideea că nemărginirea este
acelaşi necuprins, oriunde
s-ar afla-n mişcarea ei,

chiar şi în punctul
fără dimensiuni, când
răsuflarea-i unică, magnifică
va trece prin hotarul
dintre alternanţe?!

Din sanctuarul
înţelesurilor pământene
s-a auzit răspuns
– părea că-i cel mai autorizat;
şi toate celelalte au tăcut.
„Cum o s-arate
o ecuaţie a infinitului
ce se dilată, se contractă,
trece prin zero şi,
ca şi cum nu ar simţi
nimic din ce i se întâmplă,
mereu rămâne infinit”?!

Cuvinte grele
ce închid ieşirile.
Se conturează deocamdată o consolare:
„De vom afla,
la ce ne-ar folosi?!”

De undeva, de peste tot
răspunde-n şoaptă
ceva ca un oftat.

Dintr-o colindă

Am să le spun magilor
c-am trecut peste
o grămadă incredibilă de ani;
o minune nesperată
mi-a deschis bariera
întoarcerii.

Am să le mai spun
că măcar pentru atât
să se îndure şi
să mă primească-ntre ei,
ca şi eu să mă închin
Pruncuţului Sfânt.

Nu voi avea
daruri preţioase ca ale lor,
dar am să-I aduc
ce am reuşit să iau cu mine
în drumul meu lung
– oricum, altceva
mai bun n-am avut –,

de-un scutec de schimb,
c-am aflat c-a venit în lume
într-un loc lipsit
de cele la o naştere
trebuitoare şi că nici
de-nfăşat nu prea are.

Şi-am să-L rog
să mă ierte în veac
că din sufletul meu
n-a putut să-i facă Măicuţa Lui
decât un scutec sărac…

Darul bucuriei

Priviţi, priviţi,
se luminează Cerul!
Zâmbeşte Dumnezeu!
Trimite bucuria!

Un univers este dator
drum cu prioritate
să-i deschidă, să treacă
de orice obstacole,
la destinaţie s-ajungă
fără a se pierde
niciun strop.

Aşa cum ştiu
şi cum mai pot,
cu ce mai au în funcţiune
şi dacă încă se deschid,
oriunde s-ar afla
şi-n orice timp
să îşi primească darul oamenii
şi să se bucure…

Vor râde, se vor veseli
până în rădăcini.
Îi va străbate
un fluid curat, curăţitor,
să-i spele de-o materie opacă,
nocivă, invazivă,
adunată-n ei.

Transfiguraţi şi transparenţi,
îşi vor dezvălui
adevăratul sine al lor
şi vor afla când
oamenii sunt mai frumoşi
ca îngerii…

din volumul in pregatire ,,Orizontul de sus”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alexandru Spătaru și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.