Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina.Lucia.MihalcaO frunză purtată de vânt

Iubirea şi moartea!
Singura moarte dulce este din iubire,
în rest nimic, toate implică un ritual şi uitare.
Iubirea nu există,
există doar o continuă căutare a ei!
Un vis, în rest suntem pe-aproape
sau doar e în noi,
pe diferite scări, de la om la om!
Simţiri rare,
dulci asperităţi, să le simţi când le atingi!

Din abisuri urci cu noaptea
care-ţi coboară pe umeri, înfiorându-mă,
Vrei să-ţi simt atingerile?
Este un ideal, umbroasă mea! Un centru de greutate-mi dai,
Închid ochii
şi-o frunză purtată de vânt simt că sunt!
Umbroasă? Da, un om cu umbră
– un om care vine şi pleacă, dar rămâne umbra lui,
te cuprinde definitiv, este în tine, cu tine!

O rază de lumină
care-a străpuns universul te înconjoară.
Prin jocul destinului,
– blestemul primului păcat se supune –
întunericul se risipeşte, pe podul de săbii,
cu fiecare respiraţie,
cu fiecare gând, şoaptă, privire,
cu fiecare cuvânt, cu fiecare înţelegere.

Spre lumina din noi urci,
acolo unde
nimic nu se poate ascunde,
acolo unde
totul se vede – neantul adâncurilor,
spaima şi frica,
incendiare dorinţi, patimi şi cerul de stele –
prin picăturile de nu şi da,
prin vânturile ce ne răscolesc profund emoţiile
atârnate de pleoape
care-şi aşteaptă tăcute zborul spre moarte.

Din ochii visului şi taina luminii,
în palmă-ţi cad lacrimi, cuminţi înşirate,
iar noi,
pironiţi printre cuvinte de iubire şi dor
agonizăm în spirala zbaterii ochiului stins de soartă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Irina Lucia Mihalca și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.