George Petrovai – Meditaţiile lui Moise

Rugăciunea de pe muntele Nebo

Iţi mulţumesc, iubit Părinte,
pentru a Tale multe daruri
în lunga mea viaţă,
ce ani numără douăzeci
peste a sutei împlinire,
scurşi ca-ntr-o-nchipuire
prin legea timpului din viu.
Poruncile în zeci de ani
Ţi le-am urmat după puteri
şi-un bun păstor am vrut să fiu
pentru sărmanii mei evrei,
eliberaţi de voia-Ţi suverană
din faraonica robie
şi-ajunşi prin marea spintecată
în dezolarea din câmpie,
pe unde-n patruzeci de ani
i-am tot purtat cu mic cu mare
ca-n ţara laptelui şi-a mierii
să nu pătrundă orişicare,
ci numai cei ce n-au cârtit
şi după datini Te-au cinstit.
Eu însumi Te-am nemulţumit
cu firea mea şovăitoare,
şi asta face ca acuma
să văd Canaanu-n depărtare,
fiindu-mi însă nepermis
parte să am de ce-ai promis.

Dar fie-Ţi numele slăvit
de-acum şi până-n veci de veci!
Iar mie, rogu-Te să-mi laşi
ʼnaintea morţii un scurt timp,
astfel ca viaţa să-mi revăd
ca pe un vis atras de mit.

Meditaţia I
(Primele miracole)
Viaţa-n sine-i un miracol
şi naşterea aşijderea,
căci omul cu ştiinţa sa
e pentru viu nevrednic sol,

cu totul fără de putinţă
să înţeleagă ce-i ascuns
în tainele întregii Faceri –
există, şi-asta-i pentru el de-ajuns!

Nu-i dat ca omul să ajungă
la Dumnezeu pe-un drum cotit,
ci calea dreaptă a credinţei
îl duce spre-un nou răsărit…

Cum ştii, Părinte, m-am născut
într-un Egipt urgisitor
pentru evrei şi toţi ai lor,
iar biata mama s-a zbătut

să mă salveze de la moartea
cerută-n chip poruncitor
pentru băieţii robilor
de-acea cumplită piază-rea,

neomenosul Faraon,
şi-n sicriaş bine-ntocmit
din papură, cu smoală uns,
m-a pus hrănit şi adormit,

ca să plutesc prin stufăriş
la malul Nilului zeiesc,
cu-ncredinţarea c-oi trăi
prin vrerea Tatălui ceresc.

Şi-ntr-adevăr, am fost salvat
chiar de prinţesa egipteană,
printr-un miracol destinat
să fie pentru crez o mană.

Cum altfel să le dai de rost
că toate palma au bătut
ca pruncu-n viaţă să rămână,
iar fraţii-n el să afle scut?!

Până şi sora mea intrase
în tot acest divin complot,
astfel ca mama să-mi dea ţâţă
ca unui prearegesc nepot.

S-a tot gândit prinţesa mamă
ce nume mi s-ar potrivi,
şi cum din ape mă scosese,
la Moise dânsa se opri…

Crescând, am cercetat Egiptul
şi-nvăţătura sa regală,
precum cultura, medicina
sau structurarea socială,

gândindu-mă necontenit
că va veni o zi anume,
când Israelu-şi va dori
cu capul sus să iasă-n lume…

Dar a venit ziua funestă
când l-am văzut pe-un frate-al meu,
cum e bătut de-un egiptean
doar pentru faptul că-i evreu.

Puteam privi nepăsător
la victimă şi la călău?
M-am repezit şi l-am lovit
pe agresorul prostălău.

Nici astăzi nu mă dumiresc
cum dintr-un pumn a şi murit;
posibil ca prin mâna mea
braţul divin să-l fi lovit…

Chiar la-nceput am înlemnit
şi mă uitam la mort gemând.
Simţeam că de sfârşeală cad,
dar totuşi îmi venea s-o-ntind.

Mi-am revenit printr-un efort
şi cu evreul am săpat
o groap-adâncă în nisip,
în care mortul l-am culcat.

Credeam că totul s-a sfârşit
şi de coşmar sunt izbăvit;
m-am înşelat, eram filat,
aşa că Madianul m-a salvat.

Meditaţia II
(Alesul)

Eram străin în loc străin
şi-n gând cu fraţii înrobiţi,
dar prea nedrept ar fi s-afirm
că tot destinu-mi fu hain.

(Doar ştii mai bine decât mine
cum omul Tu l-ai conceput –
fărâmele să-l mulţumească
şi să regrete ce-a trecut…)

Mi se părea că-s fericit
cât omului îi stă în fire,
ca soţ Seforei şi ca tată
pruncit cu totul prin iubire.

Cum bucuria-i cunoscută
doar de copilul fără vină,
se cere inimii mature
ca cea de prunc să redevină…

Şi-aşa, cu inima avidă
de-a vieţuirii bucurie,
călcam cu turmele de oi
pe stamba verde din câmpie,

ca la Horeb să pot ajunge
şi sufletul să mi-l încânt
de sus, cu-a Ta pictură vie
mai fascinantă ca un cânt.

Priveam întâi spre-un cer năuc
de-a Soarelui înverşunare,
ce-şi arcuia azurul zvelt
din zări spre-o nesfârşită zare;

apoi privirea mi-o-mbăiam
în feeria de culori
şi fluture-mi doream să fiu
ca să mă zbengui printre flori…

Când pe Horeb mi Te-ai vădit
ca rug arzând fără să ardă,
am înţeles că locu-i sfânt
şi-i tabú omul să Te vadă.

Cu-ncredere m-ai onorat
făcându-mă al Tău trimis,
ca planu-n toate să decurgă
cum din vechime ai promis.

Vroiam să scap de-nsărcinare
printr-o eschivă nefondată:
că eşti enigmă chiar prin nume
şi că mi-i limba încleiată.

Dar când mi-ai spus pe-un ton răstit:
“Sunt Cel ce sunt, şi-i îndeajuns!”,
îndată am pornit la drum
cu zelul proaspătului uns.

Meditaţia III
(Ieşirea din Egipt)

Aveam poruncă de la Tine
ca împreună cu Aaron,
evreilor să le vorbesc
de planul Tău şi-a lor silinţă
în ascultare şi credinţă,
apoi să dau de Faraon
(eu, vistierul vrerilor divine
pentru a fratelui rostire)
şi-ndată să-l înştiinţez
că-ndemnul Tău imperativ
este ca robii să-i sloboadă
din seculara lor trudire,
în caz contrar peste Egipt
şi peste-ntreaga-i seminţie
se va abate grea urgie.

Cum Faraonul se credea
zeu mai puternic decât Tine,
a necinstit a Ta poruncă,
ba în trufia-i sfidătoare
i-a osândit pe bieţii robi
la munci atât de-apăsătoare,
încât pe capul meu cădeau
reproşuri grele, felurite
pentru amestec nepermis
în taina lucrurilor scurse
din viitor înspre trecut,
ce răul – deja cunoscut
şi devenit obişnuit –
l-a-nlocuit cu un calvar
mult mai perfid şi mai amar
decât obida dinainte.

Atunci, ca Faraonul să-nţeleagă
că-i un nevrednic muritor
şi că Tu, Domnul, eşti Unicul
de viaţă şi de moarte dătător,
trimis-ai plăgi pustiitoare
peste-a Egiptului suflare,
ca inima de căpcăun
a bestialului stăpân
(după ce Tu i-ai împietrit-o)
să se înmoaie şi să plângă
pentru trufia sa nătângă,
văzând cum prăpădenia loveşte
c-o suverană necruţare
doar egipteni fără crezare.

Cădeau din cer neîncetat
– de-a valma peste om şi vite –
urgii, pornite sau oprite
la semnu-n mine germinat
de voia-Ţi-faptă-n necreat,
şi-n tot Egiptul se-auzea
cum bate vântul nimicirii,
când peste trupul său slăbit
de faraonica-ndârjire,
s-au abătut în ritm sporit
actori haini din piesa groazei:
ba broaşte, muşte şi lăcuste,
ba piatră, foc, epidemii
şi-alte cu dichis năpaste.

Veni la rând a zecea plagă
cu moartea primului născut
din om şi din nevorbitor,
când Însuşi Tu ai coborât
ca moartea să o odrăsleşti
în casele neînsemnate
cu sânge ritual din Paşte,
dovadă c-aici locuiau
cei care nu Te proslăveau.

De-abia când moartea se-nnădi
la egiptenii din olat
şi când chiar fiul de-mpărat
de nefiinţă fu luat,
de-abia atunci veni poruncă
să părăsim îndată ţara,
ca-n straiţe să luăm deodată
poveri şi blestem laolaltă…
Împovăraţi cu toate cele
– copii, mâncare şi odoare –
ne-am aşternut la drum spre mare
(pestriţ convoi de mii şi sute),
călăuziţi şi-ncurajaţi
de-a Ta statornică vegheare:
un stâlp de nor ziua plutind,
alt stâlp în noapte luminând.

Şi tocmai când ne-nchipuiam
că am scăpat pentru vecie
de egipteni şi-a lor robie,
văzurăm carele de luptă
ce alergau mâncând pământul,
ca să ne-ntoarcă înapoi
cum cîinii-ntorc turma de oi.
Căci chibzuind la ce va fi
după plecarea noastră-n pripă,
ei au văzut marea risipă
în lipsa forţei de-a munci…

O, Doamne, ce mai hărmălaie
se ridică din toată gloata!
Cei slabi plângeau
şi blestemau,
iar unii m-acuzau făţiş
că i-am momit cu libertatea,
ca pe-un măgar să schimbe calul
şi în deşert să-şi afle moartea.

Degeaba gura mi-am bătut
cu întâmplări fără uitare,
precum miracolul ieşirii
din egipteana împilare,
un dar divin care obligă
copiii neamului evreu
la veşnică recunoştinţă
faţă de Domnul Dumnezeu.
S-au liniştit încet-încet
când alt miracol s-a ivit:
deşi părea c-acuşi-acuşi
ne-ajung oştenii egipteni,
din ochii lor am dispărut
în norul-stâlp dumnezeit,
păstrând între grupările adverse
o neschimbată depărtare
până la-n veci neliniştita mare.

Aici, de-ndată undele atinse
de-al meu toiag umplut cu har,
s-au despărţit făcând cărare
prin stâncăria apelor cu sare
– ce spumegau
şi clocoteau,
dar de poruncă ascultau –,
ca tot norodul urmărit
şi de uimire amuţit,
să vadă de pe malul dimpotrivă
cum zidu-nşelător se frânge
şi-n bubuitul reunit
a zeci şi sute de cascade,
se prăbuşeşte catastrofic
peste armata egipteană,
scoţând pe urmă la lumină
firimituri din făloşenia umană.

Iar marea-nchisă cum a fost
de la geneză până azi,
îşi murmura cântarea sa
tot împingând talaz după talaz
– ce rana nevăzută i-o lingeau –,
iar forţa-i colosală o sorbeau
nenumărate vălurele foşnitoare,
prea slabe-n neclintirea vremii
ca pieptul mamei să nu-l cate
pentru refacerea-ndrăznelii
de-a mângâia cu voluptate
trupul fierbinte al ţărânei.

Meditaţia IV
(Pribegia prin pustie)

Ne-am refăcut cu chiu cu vai
după cumplitele-ncercări,
ca să ne-aşternem iar la drum
cu gândul la acele zări

unde ştiam că ne aşteaptă
mănoasa Ta făgăduinţă –
o ţară de legendă vie
pentru-ndelungă folosinţă…

Dar drumul prin pustietate
nu-i desfătare şi plăcere
chiar şi atunci când e bătut
de oameni în plină putere,

necum de-o gloată-ngreunată
cu prunci, femei, bolnavi, bătrâni,
care la marşuri faţă fac
doar în căruţe şi pe-asini.

Nici mie nu-mi era uşor
cu cei optzeci de ani în spate –
dar n-aveam voie să mă plâng,
ci să m-arăt pildă în toate.

Strângeam din dinţi şi rezistam
– fiind vechi prieten al pustiei –
ba chiar şi vreme îmi făceam
să văd sublimul grozăviei.

Întinsul spaţiu cotropit
de-atotputernicul nisip,
mă-nfiora şi m-atrăgea
cu forţa sa de arhetip.

Părea că-i lumea nefiinţei
ce-a precedat creaţia –
tărâm de forme netrezite,
ce-şi are frumuseţea sa.

Când soarele se-nalţă-n zori
ca dintr-o mare-ncremenită,
de-atâta hiperfrumuseţe
simţirea pare obosită.

Iar la apus, alt recital
de frumuseţi dezlănţuite –
cascade de culori zvârlite
peste tăcerea de opal…

Apoi, din gloată se-auziră
iar strigăte nemulţumite:
că de-nsetare stau să moară
şi că servesc răbdări prăjite.

Nu şi-au curmat cârtirea şuie
nici când cu mană i-ai hrănit,
ori când – lovind eu cu-ndoială –
din stâncă apa a ţâşnit.

Ba şi mai şi: urcând pe munte
ca Legea Ta să o primesc,
la-ntoarcere m-am îngrozit
văzându-i cum Te preţuiesc.

Căci ţopăiau cu-nverşunare
şi se-nchinau unui viţel,
pe care-l dăltuiră-n aur
dup-al Egiptului model.

Atunci, cuprins de grea mânie,
pe toţi ai vrut să-i prăpădeşti!
Dar i-ai iertat la ruga mea,
făcând astfel dovada că Tu Eşti.

În schimb, mi-ai poruncit să-i plimb
ani patruzeci fără oprire,
ca să dispară păcătoşii
şi să ai parte de cinstire.

Meditaţia V
(Înfăptuiri şi previziuni)

Să stai cu Domnul la taifas
nu-i la-ndemâna orişicui,
iar prietenia Sa aparte
– în care El tot dăruieşte
ca ochiul inimii să-L vadă -,
onoare-i pentru om, dar şi îndemn
să-şi biruie nefericitul lui impas
din astă viaţă ca un scurt popas.

…Tu, care gândul omului citeşti
şi inima i-o cercetezi,
îmi ştii prea bine străduinţa
de-a Te servi după puteri
ca planul să Ţi-l împlineşti,
în chipul ăsta ajutând
la-nscrierea destinului evreu
în cartea lumilor ce-or fi,
prin legi cu rol transformator
pentru alesul Tău popor:
la sărbători şi-n ritual,
la masă şi-n plan social.

E drept c-aceste transformări
au fost imperativ cerute
de voia-Ţi supratemporală
şi cu ocoluri împlinite
din pricini doar abia schiţate
sau prin abateri pronunţate.
Dar, cum se vede desluşit,
progresu-n lume-i nelipsit;
atâta doar că-n plan moral,
omul pe rac l-a depăşit…
Cum omenirea se îndreaptă
spre catastrofe, nu spre bine,
pentru evreii nenăscuţi
nu-i greu de-ntrevăzut ce vine:
nemulţumiri, războaie, necredinţă
şi multă, multă suferinţă.

Sighetu Marmaţiei, George PETROVAI
mai 2012

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în George Petrovai și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.