Vavila Popovici – Insolenţa vs. Bunacuviinţă

POPOVICI-Vavila-wb[1] - Copy„Înaintea prăbușirii merge trufia și semeția înaintea căderii.” (Pilde 16,18)

Pentru convieţuirea armonioasă în societate, încă din timpuri străvechi s-au impus unele reguli de purtare între oameni. Unele dintre aceste reguli au fost cuprinse în legi, altele s-au păstrat în sufletele oamenilor, printr-o așa numită simțire și atitudine cuviincioasă, ea alcătuind cele mai minunate reguli. „Ce nu opreşte legea, opreşte buna-cuviinţă” consemna Seneca, filozoful roman, marele moralist din vremea împăratului Nero, care cu tonul său creștin al recomandărilor morale și-a asigurat o puternică influență și o îndelungată supraviețuire.

În zilele noastre este foarte des întâlnită atitudinea insolentă care încalcă regulile morale. Ea este nuanțată prin cuvintele impertinență, obrăznicie, neobrăzare, nesimțire, devenită chiar fenomen al societății, la bază având aroganța, sentimentul de superioritate. Vârsta, se pare, nu mai are prea mare importanță, insolența fiind întâlnită la oameni de diferite vârste. O întâlnim atât la tinerii lipsiți de experiență, de educație, cât și la oamenii maturi, trecuți oarecum prin experiența vieții și de la care ne-am aștepta să se comporte civilizat. Înaintarea în vârstă nu implică neapărat înțelepciunea, deși ar trebui. Dacă la tinerețe ea mai poate fi pusă pe seama lipsei de gândire pentru o bună alegere, a anturajului necorespunzător, a  modelelor negative, deci, oarecum mai puțin condamnabilă, la maturitate, atunci când omul este în plină activitate, dovada insolenței este mult mai gravă, întrucât ea este generatoare de greșeli în defavoarea celor din jur.

Insolența nu este specifică unei nații, ci este întâlnită, în mod gradual la oameni din diferite locuri ale globului. Este plină lumea în care trăim de tupeiști, teribiliști și, iertată fiindu-mi vorba, de nesimțiți, sau mai blajin spus – insolenți. Ei nu disociază gradele libertății, despre care poetul-filozof Lucian Blaga preciza: „Avem drept doar la libertatea pentru care ne putem asuma răspunderea”.Unde acest „virus”  al insolenței s-a răspândit mai mult, găsim și „bolnavi” mai mulți. Este întâlnită și aproape nelipsită la oamenii care și-au obținut „fraudulos” un loc în ierarhia politică, ei având impresia că numai prin acest fel de a fi –  netrecut prin filtrul educațional și nici prin cel cultural – pot supraviețui, umilindu-i, dominându-i pe ceilalți. Sunt cei care în viață nu au ascultat de sfaturile educatorilor, au acționat de capul lor și nici nu au încercat să-și facă o educație prin lectura cărților, nici să dobândească bunele maniere de la cei care ar fi putut să le fie un exemplu de comportament. Se spune, despre această categorie de oameni, că le lipsesc cei 7 ani de acasă, ani foarte importanți pentru că ei sunt temelia pe care se definește personalitatea. Există copii care asimilează bunele sfaturi, dar și unii care refuză să le primească, existând în ei un sâmbure de egoism, de vanitate, de lipsă de judecată.   Nu iau în seamă ceea ce Biblia le grăiește: „De-ți va plăcea să asculți, vei învăța, și de vei pleca urechea ta, înțelept vei fi!”. Când astfel de specimene ajung la maturitate, jignirile, glumele proaste, batjocura sunt considerate moduri de a se descurca; pentru unii, culmea, sunt de admirat acțiunile sau răspunsurile date în batjocură, de alții sunt trecute cu vederea, sau, și mai rău, sunt găsite scuze pentru  gafele impardonabile comise.

   Auzim tot mai des certuri, învrăjbiri, afirmații jignitoare din partea unor persoane de la care pretindem maturitate, inteligență, comportament civilizat. Dar, „Cine iubește certurile iubește păcatul; cel ce ridică glasul își iubește ruina”(Pilde 17,19).  Sigur că certurile, insultele ne bulversează gândirea, orientarea, (după cum se întreabă românul în proverbul: „Când grinda de sus se pleacă în jos, ce poate face cea mai de jos?”, adică cei mici ce pot face, când cei mari greșesc?), când ne izbim de lipsa de civilizație a unor persoane, fie ea din greșeală, din lipsă de educație, din vanitate, din frustrare sau din imaturitate emoțională. Sunt oameni care nu acceptă sfaturi la nici o vârstă, nu acceptă argumente, pe principiul „știu!” care se referă întotdeauna la eu, adică la persoana sa, sau „nu mă înveți tu pe mine!” Cu alte cuvinte nu mă interesează ce spui, fiindcă eu știu cel mai bine, eu le știu pe toate, nu am nevoie de nimic în plus. Această atitudine duce la discordie și nu avem nevoie de așa ceva. Cred că avem nevoie de o societate sănătoasă și corectă în ansamblu ei.

Filozoful englez Thomas Hobbes(1588-1679) care a scris și despre filozofia politică, vorbea de trei cauze principale de ceartă întâlnite în natura omului: concurența, neîncrederea și gloria. „Prima face pe om să dea năvală pentru câștig, a doua pentru siguranță, a treia pentru reputație. (…) În atare război fiecare om e împotriva celuilalt, căci războiul nu constă numai în lupte sau în actul de a lupta, dar și dintr-o durată de timp, în care voința de a combate este destul de cunoscută.(…) Consecința timpului petrecut în (astfel de) război – fiecare om este inamicul fiecărui om. (…) Noțiunile de dreptate și nedreptate, justiție și injustiție nu au acolo nici un loc. Unde nu este putere conducătoare, nu există lege, unde nu e lege nu există nedreptate. Forța și frauda sunt în timp de război (pentru gloria personală) cele două virtuți principale.”

Mă întreb de ce unii dintre noi vor să fie complet altfel și forțează schimbarea, dar nu în bine, ci în rău, conștient sau inconștient? De ce vor cu tot dinadinsul să fie „originali”? E de înțeles că trebuie să existe o analiză, o judecată și în judecată să se țină seama de rădăcini, de obiceiurile împământenite care au urmat îndelungatei experiențe trăite, la bază având și gândirea marilor filozofi ai lumii și învățăturii pe care ne-a dat-o Cel ce a venit să ne arate drumul vieții ce trebuie urmat pentru binele nostru. De ce vrem să urâțim viața frumoasă dăruită de Divinitate, în loc să-i păstrăm frumusețea și să descoperim noi frumuseți, ci nu stricăciuni?

Buna cuviință este diametral opusă insolenței, ea folosește judecata dreaptă. În vremurile noastre, cel care este cuviincios intuiește cu cine are de-a face, intuiește situația în care se află, dar, de cele mai multe ori nu îndrăznește sau nu reușește să înfrunte insolența și aceasta din cauza „cantității” de nesimțire ce aparține unor indivizi. Avem oare dreptul de a tolera, a ne umili și a ne resemna în fața acestor  oameni? Psihiatrii consideră buna simțire ca fiind „gust estetic și probitate morală, dar și simț practic, valori concrete”, iarBiblia ne învață: Să umblaţi cu bună cuviinţă faţă de cei din jur” (Apostolul Pavel). Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989) în „Jurnalul fericirii” scria: La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviință, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari și goale pentru șmecheri și pentru turnători; vorbe mari și de mare folos și pline de înțeles când le simți răcoarea în iezerul de foc și le poți gusta farmecul experimental. Oamenilor care „au dat din coate” și au ajuns undeva în față le lipsește, iată,  Buna-cuviință, însemnând ceea ce se cuvine unui om, o purtare bună în vorbire și în fapte, despre care filozoful francez René Descartes (1596-1610) spunea că este „puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de ce este fals” sau ilustrul poet german J.W. Goethe (1782-1832) care o considera a fi „geniul umanităţii”.

La ce ne putem aștepta de la cel căruia îi lipsește echilibrul, buna cuviință, el considerând că prin modul  de a se comporta obține „reușita”  în viață, că în acest fel devine simpatic, sociabil și comunicativ cu cei din jur, când de fapt este acceptat doar în cercul lui de oameni aleși tot de el pe aceleași criterii, oameni de aceeași „măsură”?

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) vorbea despre justiția imanentă ca fiind un simț al corectitudinii și al proporțiilor pe care îl are fiecare individ, iar judecata nedreaptă, spunea tot el, este întâmplătoare, „un accident” atunci când omul  nu se supune imperativului moral „când voința e smintită și o ia înaintea rațiunii, când gustul pasiunilor prevalează asupra intelectului”. Dreptatea deci există în simțurile noastre și ea „poate fi adusă la lumină și aplicată în actele noastre”.  Iar când justiția imanentă este dublată de o justiție empirică (bazată pe experiență), legea aplicată „trezește conștiința omului”, considera tot Kant.

Filozoful italian Giovanni Gentile (1875-1944) era încrezător în faptul că orice individ poartă în el societatea imanentă spiritului său, ca atare nu putem trăi, oricât am vrea, într-o absolută izolare, indiferenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ci primim în intimitatea noastră pe „celălalt” de lângă noi. A nu ține seamă de acest fapt înseamnă a nu gândi. În opinia sa, cel dintâi tribunal de pe pământ și din cer este cel dinlăuntrul spiritului nostru, el fiind liber și dezvoltându-se în mod continuu, existând posibilitatea de a lua o decizie favorabilă lui și societății în care trăiește.

Ca atare, omul poartă răspunderea deciziei sale, după ce a examinat, a aprobat, a judecat, a acționat. Se înțelege că, în cazul unei dizarmonii în conviețuirea existentă, răzvrătirea existentă împotriva formei de disciplină socială nu poate admite lipsa de discernământ, lipsa de supunere, iată, în fața disciplinei intime a spiritului fiecăruia, cea a bunei cuviințe, fiindcă, spune filozoful „Adevărata societate trăiește în noi înșine”. Cu alte cuvinte alegerea este a noastră! Se poate alege binele în locul răului cel mai mic, cum ne-am obișnuit să facem?

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vavila Popovici și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Vavila Popovici – Insolenţa vs. Bunacuviinţă

  1. Cu plecaciune, Stimata Doamna Vavila Popovici, pentru aceasta ‘sinteza’ a ceea ce inseamna ‘conditia umana’ in zilele noastre.

  2. Mi-am dorit-o mereu, ca fartii nostri din Diaspora, sa cultive si sa difuzeze patriotismul si prin el cultura noastra nationala, pe toate meridionalele lumii si, iata, aceasta Minunata Doamna A Romanismului, Doamna Vavila Popovici, implinindu-mi dorinta prin Steagul Desfasurat al Culturii Neamului, plecat de undeva de pe plaiurile Unicei Bucovine. fluturand dincolo de ocean. Cum sa nu fiu alaturi de patriotismul unei Emilia Tutuianu si al Marianei Gurza?! Cum sa uit de patriotismul neasemuit al unui Dimitrie Grama sau al neobositului Dumitru Puiu Popescu de la Observatorul Canadian?! Nu, sunt in transee si voi lupta impotriva impostorilor, care fara jena, dar cu un interes meschin, merg pe drumul unui Patapievic sau al altor etilisti de ocazie.
    Emilia draga, sunt mandru ca pot sa-ti spun asa, inlatura acest fum de tigara al unor fumatori de ocazie si pastrreaza nestirbita linia pe care ai imprimat-o acestei unice Reviste Culturale care este MELIDONIUM. Noi nu suntem in Diaspora, cel mult culturala, dar mergem in pas cu cele mai decente Reviste Culturale pe plan mondial.

    Inchei cu vorba bunului meu prieten , Florin Nan… DOAMNE AJUTA!!!

    Boris, cu prietenie

  3. Va multumesc, stimate domnule Boris David, pentru frumosul si pretiosul Dvs. comentariu. Si eu inchei cu aceleasi cuvinte: Doamne ajuta!
    Cu respect si prietenie,
    Vavila Popovici

Comentariile sunt închise.