Valeriu Marius Ciungan – versuri

Sisif pe casa scărilor

urcam pe casa scărilor,
şi parcă nu se mai sfârşea,
vopseaua insalubră, de ulei, striată pe betonul mizerabil, rece,
spoiala varului, anume nedesăvârşită,
o cenuşie umbră nedesăvârşită însoţea

urcam pe casa scărilor,
cu becuri sterpe, imbecile, muribunde,
halucinând din două în două etaje,
tăcutul martor era balustrada plastic infinită
(scurtcircuite izbucneau în negre, umezi filamente)
la îndrăzneţele-mi viraje

era o lumină absentă, chioară,
becuri de patruzeci,
frumoasă cum ştiam
te aşteptau pe casa scărilor (şi n-ai trecut)
să treci

urcam pe casa scărilor,
var pe manşete, pe genunchii altruişti, înţelepţi, spre casă
şi rezemat contemplativ lângă tabloul de contoare
părea că urc (urcam?) şi poate chiar urcam
o scară nesfârşită, tot mai înaltă, mai frumoasă!

DESPRE MINE

ai fost vreodată pasăre?
eşti?
nici nu trăisem
răsăritul ce în piept
mi-l creşti

o luminoasă pasăre
îmi întindea
coastele elastice
şi pielea mi-era mai lucioasă
pe arcele de colivie
subţiri,
fantastice

eram frumos aşa,
cu organele transparente
la vedere,
o luminoasă pasăre îmi apăsa sternul frumos
cu luminoasă putere

ea nu era o pasăre de pradă,
mi-am dat seama,
nu îmi va sparge sternul cu ciocul,
nu îi vor creşte prin umerii mei aripi fantastice

pur şi simplu
aici şi-a făcut cuibul

ea
eram eu!

08.07.2011

RĂSĂRITUL

scriam? acest poem ascuns
sub faţa de masă a cantinei, în carouri,
sub fustele negre, populare,
zăream subţiorii în splendoarea lor,
acele zbârcituri de piele, acel păr
mătăsos, prelung, spălat duminica,
suav mirositor

pantofii groşi de piele,
perechile febrile, încinse, rotative
tropăiau pe tavan,
îţi căutam pupila centrifugă
în maioneza boeuf
şi-n pandişpan

lumina dimineţii se iţea-ntre scânduri paralele,
vechi, lungi, de roasă cherestea,
un abur mic în urma trenului de turtă dulce
şi-a mopului cu plete lungi de catifea

cu mâna stângă-mbrăţişam piciorul şchiop de masă,
subţioara de rumeguş umedă, suav mirositoare
şi încercam s-ating cu mâna dreaptă răsăritul
şi să mă sprijin de lumină
către soare!

ETANŞ

Aveam fereastra la şoseaua principală,
Simţeam cumplit şi mă durea un soare ipocrit pe dale,
Un puzzle cenuşiu, abstract, între borduri, fără-nţeles era
Iubita mea în pijamale.

Treceau maşini, caroserii fără şofer, cu vise-ncorporate
În sensuri unice, opuse, giratorii, îşi căutau o cale,
Treceau haotic, treceau, ci mă durea, ci fără înţeles era
Iubita mea în pijamale.

Muşcau cupe înfometate un perimetru gri din viitorul şantier,
Şenile grele înveleau excavatorul galben în sclipitoare zale
Fără-nţeles, clădiri fără proiect şi fără oameni escaladau spre cer
Iubita mea în pijamale.

Aveam fereastra la şoseaua principală,
Un termopan german, perfect etanş, cu albe balamale,
Mă prefăceam că nu aud cum închidea din robinetul de la baie
Pesemne apa caldă, ci fără înţeles era,
Ştia că scriu poemul, trecea tiptil spre dormitor
Iubita mea în pijamale!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Valeriu Marius Ciungan și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.