George Petrovai: Mila – valoros sentiment creștin și atotuman

Adevărat zice proverbul că sătulul nu crede flămândului. Tot așa, cu rare excepții, bogatul nu crede săracului. Ba cel mai adesea, cu cât cineva are mai mult, cu atât devine mai hapsân și mai fără inimă, iar nobile sentimente ca mila, iertarea, altruismul și iubirea semenilor, niciodată nu fac casă bună cu apucăturile celui pus pe căpătuială…
Urcarea pe scara civilizației în decursul istoriei sale, nu l-a învățat pe om să devină mai uman. Dimpotrivă, gradul de civilizație și fondul sentimentelor atotumane sunt în majoritatea cazurilor pe poziții antagonice, căci, de regulă, un om de lume își va râde de slăbiciunile altora și se va jena de propriile sentimente!
Creștinismul, prin exemplele și învățăturile Mântuitorului Iisus, ne ajută să fim mereu aproape de săraci (inclusiv de cei săraci cu duhul), de bolnavi și nefericiți și ne îndeamnă stăruitor să nu ne disprețuim semenii, ci să ne fie milă de bogați și să-i ajutăm să se smerească, doar în acest chip ei având șansa să-și depășească trufia și suficiența.
Adică, prin sentimentele de iubire și milă, sentimente care curăță inimile și le leagă în buchetul fraternității, avem privilegiul să înțelegem starea de nefericire a acelora ce-și construiesc fericirea lor șubredă pe adunatul averilor pieritoare.
De altminteri, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul afirmă răspicat: „Milă vroiesc, nu jertfe!”, iar în activitatea Sa practică de mărturisire a Adevărului, I se face milă și-i vindecă pe toți neputincioșii întâlniți: ciungi, ologi, orbi, îndrăciți, după cum tot din milă pentru durerea încercată de membrii familiei, El îi readuce la viață pe unii morți.
Iar noi, oamenii, nu invocăm în rugăciuni mila și ajutorul Atotputernicului și nu rostim cu febrilitate și ardoare „Doamne, ai milă!” în momentele de cumpănă ale vieții?!
Mila creștină, rodită de suferință și roditoare de iubire sinceră, acționează ca o veritabilă forță înnoitoare. Iată un exemplu elocvent în acest sens. Oscar Wilde, binecunoscutul scriitor irlandez, „strălucitoir ca un Apollo”, conform caracterizării lui André Gide, ajunge să fie condamnat la doi ani de închisoare pentru ultraj adus posacelor moravuri britanice. De profundis, scriere elaborată în perioada de detenție, relatează cu acuitate esențiala transformare petrecută în substanța moral-spirituală a „păgânului” Wilde, adorator pătimaș al zeului Plăcere.
Dacă la început el își propune să se sinucidă pentru a scăpa de povara rușinii, ulterior va descoperi secretul autenticei fericiri în durere și suferință („Durerea este adevărul unic”), în mila față de ceilalți nefericiți și în duioșia resimțită atunci când suferi pentru altul! „Acum mi se pare că iubirea, de orice fel ar fi ea, este singura explicație posibilă a întregii suferințe ce există pe lume”, notează cu convingere celebrul hedonist, de data asta întors cu spatele la plăcerile amăgitoare ale acestei lumi. De unde se vede că orice slăbiciune are leac, asta în cazul în care se dorește cu adevărat armonia moral-spirituală prin utilizarea judicioasă a resurselor cu care am fost înzestrați…
Mai este un fapt: Nu există un rău absolut, adică de nebiruit! Răul care-i dă târcoale omului rezultă din calea urmată de acesta în vederea atingerii binelui individul sau colectiv, respectiv binele ciocoiesc și de clan la învârtiții, șpăgarii și politrucii României postdecembriste…
De aceea, înțelept este acela care-l citește pe Nietzsche, dar nu se lasă capturat de viforul resentimentelor sale împotriva creștinismului în general, împotriva milei în particular.
Și astfel, tot mai des ne convingem că mila este indispensabilă, deodată ce (și) cu ajutorul ei ne menținem oameni!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în George Petrovai și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.