Veronica Balaj – Pasărea cu cioc vitriolat

Veronica BalajO pasăre cu cioc vitriolat ţi-a sorbit răsuflarea. Privirea.
Putea fi o solie de bine dar ea, trimisă de nu se ştie unde s-a izbit de lumina ochilor tăi. De lumina din ornicul vieţii tale. Fiecare celulă îşi are un timp de lumină cronometrat cât să reziste ştiinţific. E clar. Dar viaţa e ceva cu mult mai complicat.
Pasărea nevăzută de noi, doar de tine, a furat lumina încrederii tale că bine. Aşa spuneai chiar cu câteva minune înainte să apară lighioana, că-ţi este bine. Exact aşa. Te mirai şi tu. Binele s-a spulberat brusc. Pasărea veninoasă a făcut ca timpul să se rotească derutat.
Acele ceasornicului se-nvârteau invers.
Îmi era cald. Şi slăbiciune şi îngheţ în mine. Jumătatea de univers nevăzută, bănuită uneori, se făcu hău.
Stop! Stop cardiac! Strigă asistenta. Începe o luptă cu secundele. Le rechemăm! Să revină. Secundele, timpul înseamnă viaţă. Însângerate, tremurătoare, golaşe, obosite, oricum să fie dar să ţi se dea dezlegare să le numeri din nou.
Aerul e strivit sub presiunea speranţelor noastre. Scrâşneşte speranţa în mine, în medicii care luptă.
Secundele trebuie înduplecate să revină la tine. Dumnezeu trebuie înduplecat de inimile noastre care bat într-o disperare sufocantă. Clipa izbăvitoare o promit cerului.
Scrâşneşte clipa. Umilită, clipa tânguitoare, disperată, şi urletul gândului se-agaţă de ceva ce trebuie să fie din nou viaţa ta.
Nu mai vezi? Pleoapele îţi sunt moi, leneşe. Nici un zbucium. Zbuciumul e viaţa. Un semn de viaţă vreau să te atingă din nou. Degeaba sfâşii tăcerea cu strigătul meu.
Aerul sfredelitor, trece inert prin respiraţia mea înfiorată, spasmodică.
Am îmbătrânit brusc.
Şi toţi cei din preajmă.
Totul e încurcat, răvăşitor, isteric.
Ţipătul meu.
Necuviincios. Sfâşietor, amar, excesiv de individual. Intolerabil. Răzvrătitor. Strident. Singuratic.
Apoi, toţi au ieşit din salon.
Nu se mai poate face nimic, zic ei.
Nimicul e ceva impalpabil.
Viaţa înseamnă palpare, atingere. Cu privirea, cu gândul. Cu respiraţia. Vreau să-ţi dau din respiraţia mea. Îl implor pe Dumnezeu, ca de multe alte ori când îţi era rău. O făceam însă mai calm, mai aşezat, „Doamne, ia din viaţa mea cinci ani, câţi vrei şi dă-i lui!”
Presimţeam? Era doar frica de acest nimic?
Rugăciunea mea n-a ajuns însă la cer. Sau, o fi ajuns doar până în faţa unei porţi închise.
A luat-o pe un drum greşit, odată pornită din inima – mintea mea.
Repet cu glas bolnav şi pârjolit: „Nu pleca, te rog! Doamne, dă-i voie să revină înapoi!”
Absurd. Tot ce spun şi tot ceea ce sper e absurd.
Sunt pe rând, cu rapiditate, galbenă, vânătă, magnetică, tremurândă. Furtună verde, neagră izvodeşte în glasul meu.
Afară e soare. E luna mai.
Îţi ajută la ceva? Nuu?
De aceea aud ţipăt de cucuvaie în urechi? Scobeşte cu ciocul în calendarul rotirii pământeşti şi sapă, şi sapă. Ziua de 7 Mai. Până acum nu-mi spunea mare lucru. De-acum încolo, va avea adâncimea nimicului.
Nimicul va însemna şi lumina din ochi şi lacrimile, promisiunile, vocea, vocea mea scrijelită?
Ochiul tău închis nu lăcrimează.
N-ai privirea injectată de tristeţe.
Doar de tăcere. O tăcere de nepătruns.
Privirea mea-i congestionată.
Mă văd împreună cu tine într-o peşteră pe care-am vizitat-o. Aerul umed, lugubru, misterios ne făcea temători.
Dar am ieşit la suprafaţă. La soare. Un soare pătimaş era.
Acum, lumina-mi şuieră în urechi. Te ating. Te îmbrăţişez cu violenţa deznădejdii.
Îţi deschid ochiul.
Pare mirat. Nefiresc, pustiu, indiferent. Dar, totdeauna când veneam, când mă vedeai ochiul tău era un spectacol de simţăminte.
Te revăd multiplicat. În imagini mişcătoare.
Urcăm la Pergam. Măsurăm puterea glasurilor noastre în acustica amfiteatrului chemându-ne pe nume. Istoria împietrită aici, e melancolică-îngăduitoare. Nu suntem primii trecători prin alveolele sale.
Ne lăsăm privirile în adâncul unei fântâni secate, în care se aruncă monede. În credinţa că vom reveni cândva. Încă o poveste neîmplinită.
Ieşim prin gangul pe unde se zice c-a fost scos Apostolul Pavel în secret să nu fie linşat de practicanţii cultului Dianei. În clipa asta eşti în gangul ce duce spre veşnicie?
Ora pământească bate de trei, după amiază. Ar fi trebuit să vorbeşti cu Cristina. Aş fi sunat-o dacă.
În alte zile, în alţi ani, la această oră eram tot alături dar altfel.
Iată-ne, suntem încă doar noi doi în acest salon şi totuşi nu suntem.

Soarele te luminează fals.
Strig: ce pot face să revii? Covârşită de aripa păsării sinistre vreau să cedez. Apoi, îmi doresc s-o strâng de gât pe hârca, hoaşca, parşiva, mistuitoarea care s-a prefăcut în pasăre crudă şi tăcută.
Soarele îmi aprinde lacrimile. Sunt o făclie chinuită, dezlânată, neputincioasă.
E un soare nordic între noi. Nu are puterea să te arate viu. Nu-i sămânţă prometeică în el. nu are nici căldura necesară să mă prefacă în scrum.
Sunt un deşert arzând. Un adânc răscolitor straşnic de chinuitor îngrozitoarea frică de iremediabil, de ireparabil, mă sufocă.
E prima oară când nu ştiu să trec peste un prag. Măcar că-i invizibil. Tu eşti în altă parte, nici măcar în acelaşi univers cu mine nu eşti.
Sunt revoltată. Înfiorată, de un mister care stă între noi şi nu-l pot înduioşa cu nimic.
Nu-l pot atinge. Nu-l pot dimensiona.
Nimic nu se potriveşte cu mine. Îngerii noştri vor fi fiind pe aici, prin jur? Şi cum de pot suporta bicisnica mea disperare, impulsivitatea glasului meu, ei, neprihăniţii?
Sau, ţi-au luat sufletul şi-l balansează deasupra noastră ca pe un zmeu de hârtie colorată, precum admiram noi unul pe o plajă din Italia?
Hoaşca e o hoaţă. Ţi-a răpit bucuria de a vorbi, de a privi.
Eu sunt vie, violentă, neputincioasă, nepotolită, pământească, slabă, fă un efort, scuip-o în ochi, loveşte-o direct în inimă cum a făcut ea cu tine. O fi având totuşi aşa ceva? Poate că mâhnirea fără leac, orele oropsite pe care mi le lasă în urmă nu au nimic nimicuţa cu inima, cu sufletul, cu simţirea.
Sunt penibilă.
Iartă-mă că nu înţeleg nimic din marile înţelesuri!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Veronica Balaj și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.