Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina.Lucia.MihalcaLasă-mă să fug

Oglinda ne devoalează călătoria fără sfârşit,
– tempus edax rerum –
sub culori pânza, adevărată imago mundi,
se risipeşte toarsă, depanată şi destrămată de moire.
Ştii că te cunosc, îţi simt inima,
cum ai putea să te-ascunzi, să stai departe,
chiar de-ai fugi sunt în tine, cu tine,
oriunde te voi găsi. Poarta este deschisă.
Prin aripa Ledei, divinul Ianus ne-a contopit
în mişcătoarea apă dătătoare de viaţă a naiadelor.

Coloană cosmică, timpul sacru dispare-n noi,
prin arborele sefirotic, lacrimi, suspine, urcă-n cer,
într-o spirală labirintică, triada ne va naşte
libertatea iubirii pe-ntreg cuprinsul
celor şaizecişipatru de careuri ale lumii.
Printre obstacole, cu mine şi-n moarte eşti,
nu doar în pierdere,
în semnele hieroglifice ale timpului
vezi trecerea un etern câştig,
o zbatere, fiecare trăire te sfâşie,
văzduhul înseninat se-nveşmântă
în frumuseţe şi neîncepută lumină,
acum simţi, nu mai vrei să-nţelegi nimic,
– o armonie de nedescris, de nedescris –
parcă totul se năruie în absenţa mea,
o stare de confuzie te copleşeşte,
totul se-opreşte, pulsaţie între viaţă şi moarte,
în fiecare gest o culme regăseşti,
inima-ţi pleacă spre mine şi nu-ţi mai aparţii,
ştii că de noi avem nevoie, nu poţi să mă ascunzi.

Ştii că te iubesc, lasă-mă să fug,
poate într-o zi mă voi opri în inima ta,
acolo să rămân! – îmi spui, acum.
În van am strigat după tine.
Mă voi întoarce, aşteaptă-mă! – ecoul,
reverberat, mi-a răspuns. Maktub.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Irina Lucia Mihalca și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.