George Petrovai – Meditaţii asupra condiţiei omului modern

1.Chiar se poate rezolva orice cu ajutorul banilor?

Părerile despre rolul şi importanţa banilor sunt împărţite. Un economist va susţine – şi pe bună dreptate – că e de neconceput o economie modernă fără circulaţia sănătoasă a banilor, adică fără “sângele” acesteia. În acelaşi timp un excentric, un ascet sau un credincios fervent îţi va demonstra – şi tot pe bună dreptate! – că banii sunt sursa celor mai mari nefericiri şi că se poate trăi mult mai bine cu bani mai puţini, iar la limită chiar fără ei.
Când venea vorba de bani, marele gânditor Petre Ţuţea obişnuia să citeze opinia justă a unui preot original: “Banul”, spunea acesta, “este o scară în dublu sens. Dacă îl foloseşti pentru a-i ajuta pe alţii, scara te duce la ceruri. Iar dacă îi acumulezi doar pentru tine, scara te duce în iad…”
Greu se trăieşte cu bani puţini, şi e nevoie de multă credinţă şi voinţă pentru a rezista tentaţiei devenită obişnuinţă, de a face rost de bani prin orice mijloace: furt, escrocherie, tâlhărie, prostituţie etc. Cu adevărat înţelept şi vrednic de stimă este cel ce ştie să ducă un trai simplu şi modest, altfel spus un trai plăcut lui Dumnezeu.
Dar câţi dintre noi se mai arată preocupaţi de curăţenia lăuntrică a “vasului”, atunci când viaţa clocoteşte în jur în goană nebună după o felie cât mai consistentă din tortul otrăvit al plăcerilor?! Carpe diem (“Nu lăsa ziua să treacă” sau, după caz, “Trăieşte-ţi clipa”)! Iată formula magică căreia i se închină ambiţii, pasiuni şi averi nemăsurate, o formulă îndemn, şi rugăciune, şi poruncă, în malaxorul căreia viaţa şi moartea se unesc pentru a zămisli ura, minciuna, lăcomia şi cruzimea. Dar cum poţi să-ţi trăieşti clipa fără bani? Iată de ce se aleargă, se aleargă neîncetat după bani. Şi în această goană nebună, cine mai ia aminte la conţinutul anticreştin al lui “Trăieşte-ţi clipa”?…
Punctul de vedere aproape unanim împărtăşit este acela că banii te ajută să rezolvi chiar dacă nu orice, oricum o mulţime de lucruri de care depinde mulţumirea ta şi a celor dragi ţie. Măcar dacă ar fi aşa. De fapt istoria omenirii ne oferă o listă mult prea lungă de nefericiri şi dureri datorate banilor, pentru ca omul să se încreadă în ei şi în ajutorul lor.
Şi totuşi, iluzia fericirii arvunită cu bani este pe cât de seducătoare pe atât de comună, încât pe nimeni nu mai impresionează spleen-ul celor ce s-au săturat să tot cheltuiască, ori stresul celor ce se dau de ceasul morţii ca să câştige cât mai mult pentru ca pe urmă să poată cheltui pe săturate. În societăţile moderne ale începutului de secol 21, societăţi caracterizate prin dinamism, flexibilitate şi impermanenţă, cele două maladii devin lesne interschimbabile: bogatul de ieri ajunge sărac, iar săracul se vede deodată cocoţat pe un maldăr de aur…
Oricât ar părea de paradoxal pentru cei mulţi, merită subliniată situaţia deloc încurajatoare a omului bogat. Aici pe pământ el este frământat de nelinişte, neîncredere şi de golul lăuntric datorat lipsei de afecţiune şi prietenie sinceră, căci iubirea adevărată şi nobleţea sufletească nu pot fi dobândite cu bani; iar dincolo de moarte, perspectiva bogatului este cu adevărat tragică: “Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19/24)”.
Iată de ce Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu) a fost, este şi va fi contragreutatea sigură şi înţeleaptă a lui Carpe diem.

2.Poluarea noastră cea de toate zilele

Se cunoaşte prea bine tributul pe care omenirea de azi îl plăteşte efectelor dezastruoase ale poluării de toate formele şi culorile. Deasemenea se fac estimări înfricoşătoare în legătură cu consecinţele foarte apropiate ale escaladării poluării: apariţia şi creşterea găurilor în stratul de ozon al planetei, care – se ştie – ne apără de acţiunea cancerigenă a radiaţiilor infraroşii, schimbarea mai mult decât alarmantă a climei şi înaintarea ei imposibil de stăvilit spre efectul de seră, lucru evidenţiat de creşterea temperaturilor, reducerea precipitaţiilor, pericolul deşertificării unor întinse zone agricole (toate acestea resimţite din plin şi de noi românii anului 2007) etc.
Pe ici pe colo se iau anumite măsuri pentru restrângerea procentului de deversare în atmosferă a noxelor emise de automobile (una din cauzele majore ale poluării) şi din coşurile fabricilor. Dar ceea ce se câştigă pe plan calitativ prin perfecţionarea motoarelor şi prin adoptarea unor măsuri severe privind starea tehnică a maşinilor, tot acest câştig se duce pe apa sâmbetei în urma extinderii şi diversificării surselor de poluare. Cel puţin în ceea ce priveşte creşterea de-a dreptul exponenţială a numărului autoturismelor. Căci ţările dezvoltate au avut grijă să se descotorosească la un moment dat de industriile lor poluante şi energofage, acestea revenindu-le ţărilor slab dezvoltate, însemn indubitabil al anacronismului lor economic şi al dependenţei de economiile avansate.
Numai că poluarea, la fel ca malnutriţia, drogurile şi crima organizată se constituie într-o problemă globală a omenirii. Prin urmare, ea nu poate fi minimalizată ori rezolvată acceptabil doar în anumite zone ale globului, în timp ce în alte zone ea proliferează şi se acutizează.
Civilizaţia actuală, clădită pe un consum tot mai mare de energie clasică şi informatică, conduce fatalmente la creşterea tuturor formelor de poluare ale aerului, apei şi solului. În goana după comoditate, îmbuibare şi plăceri diversificate, omul modern sacrifică totul: apa rîurilor şi mărilor, pădurile şi solul, fauna şi flora, ca până la urmă să se sacrifice pe sine însuşi. Creşterea nivelului de radioactivitate al aerului, ca şi dezastrele cu consecinţe incalculabile de la unele centrale atomo-nucleare (ex. Cernobîl) , respectiv de la combinate chimice, sunt alte probe cutremurătoare ale creşterii şi diversificării poluării.
În România, la fel ca în celelalte ţări fost comuniste, numărul autoturismelor este într-o atare creştere, încât aproape sigur că parcul auto se dublează tot la 4-5 ani. Dar dacă în ţările occidentale maşinile intrate în circulaţie trebuie să respecte cu stricteţe normele tehnice privind emisia noxelor, în România aceste norme se aplică (aşa cum se aplică) doar de câţiva ani, ceea ce înseamnă că după Decembrie ’89 ea a fost pur şi simplu invadată de fiare vechi, nori de fum şi urlete asurzitoare. Apoi că în toate oraşele ţării se semnalează o asemenea criză de parcări, încât maşinile sunt îngrămădite cu neruşinare pe unde se nimereşte, de regulă pe trotuare, în detrimentul bieţilor pietoni, ei fiind obligaţi să facă slalom printre maşini, gropi, tonete şi alte cele. Unde ne sunt apărătorii de invazia maşinilor atotstăpânitoare şi de “eroii” ce acuşi-acuşi organizează adevărate raliuri prin localităţi?!…

3.Televizorul şi calculatorul – copiii răsfăţaţi ai noului mileniu

Omenirea a ajuns ultratehnicizată (chiar ţările incluse în categoria celor subdezvoltate, acumulează cu mari eforturi tehnică de vârf) şi prin aceasta se fac paşi importanţi spre modelul societăţilor post-industriale. Adică societăţi cultural-informaţionale.
Componenta informaţională este indiscurabilă. Omul zilelor noastre devine tot mai avid de informaţii, foame pe care caută cu înfrigurare să şi-o astâmpăre preponderent cu ajutorul televizorului şi calculatorului. În ultimul timp şi cu ajutorul preţios al jucăriei numită telefonul mobil…
Unele persoane, de altminteri demne de toată stima, au ajuns realmente dependente de televizor, îndeosebi după diversificarea formelor subtile de înrobire prin telenovele şi prin închiderea (spirituală) ce se deschide spre inepuizabile concursuri burduşite cu premii tentante. Nu mai trebuie să munceşti, nu mai e nevoie să te instruieşti. Doar ce te uiţi, dai un telefon şi te umpli de bani!…
Televizorul este o sculă extrem de comodă pentru destindere şi informare lesnicioasă. De unde marea sa răspândire şi uriaşul său rol (nu de puţine ori nociv) în manipularea conştiinţelor. Căci informaţiile furnizate pot avea – şi chiar au – un pronunţat caracter propagandistic, caz în care nu se dau în lături de la vehicularea falsurilor grosolane şi a celor prin omisiune. Iar efectul dezastruos al televizorului în educaţia celor mici este cunoscut şi recunoscut de toată lumea, din pricina emisiunilor cu caracter licenţios, mai nou de-a dreptul obscen, şi a filmelor doldora de violenţe. Dacă la toate astea se adugă procesul lent dar continuu de iradiere la care se expune telespectatorul pătimaş (oboseala tot mai pronunţată, îndeosebi cea a ochilor), ca şi sedentarismul în braţele căruia el se abandonează, iată că dezavantajele prevalează în faţa avantajelor oferite de acest copil răsfăţat al secolului 21.
Atenţie, din urmă vine puternic calculatorul cu deliciile sale: putinţa operării rapide atât video cât şi audio, apoi cea a iluzionării operatorului vizavi de atotputernicia sa în lumea artificială pe care şi-o creează, mai nou în accesul ameţitor şi schimbul de mesaje universal prin intermediul reţelelor interconectate.
Dar unde-i componenta culturală a viitoarei societăţi? Fireşte, ea există, cu toate că zilnic se vede agresată de ofensiva producţiilor tehnice ce se vor cultură şi a kitsch-urilor ce-şi spun modă atunci când nu pot să-şi spună artă. În ceea ce-l priveşte pe adevăratul om de cultură, acesta nu poate să fie decât reticent cu asemenea producţii pseudoculturale şi să le aşeze la locul lor. Numai că celor mulţi, prea puţin le pasă de reticenţele lui…

4.Moralitatea şi “baletul” politicienilor

Dacă politica poate să fie discutată şi judecată de orice muritor după cum îl taie capul (şi pe plaiurile noastre chiar aşa stau lucrurile), ea însă nu poate fi făcută de oricine. Este evident din care motiv. Ca orice profesie, politica reclamă din partea practicantului şi/sau aspirantului o sumă de însuşiri, care toate, în îmbinarea lor subtilă şi dinamică, realizează profilul politicianului.
După cum afirma filosoful Nae Ionescu într-una din scrierile lui, un om politic nu-i necesar să fie mare intelectual. Dimpotrivă, doar un ins înzestrat cu mai puţin har intelectual (cu iz cărturăresc) va dovedi un mare apetit pentru acţiune. Aceasta este, de altfel, una din calităţile de căpetenie cerută politicianului ascultător şi disciplinat. Mai sunt şi altele. Unele bine văzute de moraliştii cusurgii, aşa ca cinstea, sinceritatea, simţul onoarei şi al demnităţii, poate tocmai pentru că se întâlnesc atât de rar la această tagmă socială, altele cu un conţinut etic echivoc, dar categoric indispensabile pentru afirmarea unui politician hotărât şi destoinic: abilitate, şiretenie, viclenie şi onctuozitate, într-un cuvânt acel set de însuşiri care-i conferă respectivului ştaif diplomatic. Ies cu totul din discuţie acei aşa-zişi politicieni, mulţi ca frunza şi iarba nu doar pe meleagurile noastre, care se apucă de-o asemenea meserie doar cu scopul de a se căpătui cu orice chip prin minciună, escrocherie şi trafic de influenţă…
Evident că un creştin pios nu va risca să se apuce de politică, întrucât se va vedea pus destul de des în situaţii duplicitare: ori se va abate niţel de la codul moral prin fente şi eschive care contribuie substanţial la soluţionarea unor importante interese naţionale şi obşteşti, ori respectă cu stricteţe imperativele morale (va lupta pentru mântuirea sa) şi, de dragul conştiinţei sale nepătate, va sacrifica alte conştiinţe prin abţinerea sa de la încleştarea întru realizarea intereselor celor mulţi. Iată una din posibilele explicaţii ale îndemnului machiavelic: scopul (politic înalt, nota mea – G.P.) scuză mijloacele (mai puţin etice, nota mea – G.P.)!
Prin afirmaţia de mai sus nu vreau să acreditez ideea că politica este o îndeletnicire eminamente imorală şi că ea a fost făcută şi în continuare trebuie să fie făcută de oameni imorali dar energici. Vreau să spun că există momente în desfăşurarea actului politic când o moralitate riguroasă şi tranşantă poate să compromită iremediabil anumite interese generale. Căci o ştie oricine, marea politică nu s-a făcut, nu se face şi nu se va face cu mănuşi! Ori, reţinerea temătoare în faţa interdicţiilor decalogice de teama unor eventuale derapări, de altminteri scuzabile de semeni prin forţa împrejurărilor, poate să genereze o suită de catastrofe şi păcate, transferate la urma-urmei pe umerii şi conştiinţele celor mulţi.
Există două categorii de oameni superiori, de supraoameni: sfinţii şi eroii. Am folosit termenul lui Nietzsche şi pentru sfinţi, cu toate că filosoful german avea aversiunea bine cunoscută faţă de creştinism şi slujitorii ei. Prin jertfă, credinţă necurmată şi umilinţă, sfinţii luptă împotriva răului şi păcatului cu armele specifice spiritului, transcendentului şi transistoricului. Ei reprezintă proiecţia netulburată întru credinţă şi iubire a omului aşa cum ar trebui să fie. Eroii reprezintă imaginea practică şi imanentă a omului de acţiune, a omului cu har, îmboldit până la sacrificiu de pasiuni, idei şi nelinişti puse în slujba imediată a semenilor. Eroul constituie chintesenţa nebunească, dar atât de necesară a omului aşa cum este şi cum trebuie să se prezinte pentru atingerea scopurilor practice. Unul înger, celălalt demon animat de idealuri nobile, atotumane; unul apolinic, celălat dionisiac.
Marea majoritate a oamenilor se situează între cele două borne ale umanităţii, la distanţe mai mari sau mai mici de extreme, după puterile, calităţile, educaţia şi aspiraţiile fiecăruia…
Politicianul ar trebui să realizeze o sinteză practică, coerentă şi constructivă a comportamentului celor două categorii de oameni privilegiaţi, cu centrul de greutate înclinat spre erou, mai exact spre cumpătare şi echilibru, curaj şi demnitate, acţiune şi înţelepciune. Numai astfel “baletul” său politic va fi urmărit cu admiraşie şi respect.

5.Subteranele sufletului omenesc

Foarte puţin ne cunoaştem pe noi înşine şi aproape că nu-i cunoaştem pe semenii noştri, chiar atunci când este vorba de fiinţe dragi şi apropiate. Căci, se ştie, deseori rămâi pur şi simplu perplex de insolitul unor reacţii neaşteptate la persoanele despre care aveai încredinţare că le cunoşti bine. Deasemenea, sunt cazuri când propriilre reacţii te pun serios pe gânduri. De unde se vede necesitatea imperioasă a permanentului autocontrol, condiţie sine-qua-non a unui comportament decent într-o societate civilizată. În fiecare dintre noi dormitează bestia, care, atunci când slăbesc hăţurile respectului şi ale bunului simţ, ia chipul bunului plac cu o plajă largă de manifestare între neruşinare şi crimă abjectă. Înţelepciunea antică sintetizată în Cunoaşte-te pe tine însuţi, va rămâne de-a pururi un îndemn la autocunoaştere, la concentrarae atenţiei înspre bârna din propriul ochi, iar nu la paiul din ochiul semenului…
În opera de maturitate artistică a lui Feodor Mihailovici Dostoievski, de la Amintiri din casa morţilor şi Însemnări din subterană până la Fraţii Karamazov, există o preocupare sui-generis pentru tenebrele sufletului uman. Şi astfel ne este dat să citim în cărţile genialului rus că unii dintre cei mai fioroşi ocnaşi posedă adevărate comori de frumuseţe sufletească, în vreme ce la aristocratul Nikolai Stavroghin ori la supradotatul Ivan Karamazov, el depistează adâncimi înfricoşătoare ale abjecţiei umane, cu grijă ascunse de privirile indiscrete ale curioşilor şi indiscreţilor. Asta până ce demonul Stavroghin nu-şi dă cu adevărat în petic, de ajunge să şocheze cele mai corupte exemplare ale înaltei societăţi din care făcea parte: muşcă urechea guvernatorului, se căsătoreşte în secret cu o infirmă semidementă, ucide şi facilitează comiterea unor crime abominabile.
Aproape toate personajele lui Dostoievski simt nevoia să se spovedească, ocazie cu care ele scormonesc cu exaltare în subteranele propriilor suflete: fără milă, fără jenă, fără dezgust. Dacă nu se spovedesc aşa cum o cere tipicul, atunci organizează jocuri de societate în care personajele înghesuite de autor în somptuoase saloane aristocratice (vezi memorabila scenă din romanul Idiotul), consimt să-şi istorisească cea mai oribilă faptă din viaţa lor.
Este de la sine înţeles că membrii societăţilor civilizate de la început de secol şi mileniu au tot ce le trebuie, ba chiar şi ceva în plus ca să muşte guvernatori de urechi, să ucidă cu sânge rece şi să asiste cu nepăsare la tragedia unor nenorociţi. Adică sunt demni urmaşi ai lui Svidrigailov, Stavroghin şi ai Karamazovilor. Cum altfel se explică atrocităţile naziste, bestialitatea comunistă, virulenţa actelor teroriste şi toată această neostoită dezlănţuire de ură şi violenţă a omului împotriva semenilor de mai aproape şi de mai departe?!…
Homo homini lupus se vădeşte a fi o formulare prea blândă pentru vremurile de cruzime în care ne este dat să trăim. Trebuie inventat altceva mai adecvat. Ar fi interesant să ştim dacă “eroii” vremurilor noastre au cel puţin curajul eroilor dostoievskieni de a-şi mărturisi murdăria care colcăie în sufletele lor întunecate şi prefăcute de oameni civilizaţi.

6.Uitarea şi iertarea – componente indispensabile ale unei existenţe pilduitoare

Existenţa omului este cu atât mai plăcută lui Dumnezeu cu cât este mai simplă, mai deschisă, mai firească. Urcarea omului pe scara civilizaţiei l-a îndepăratat de natură, mediul lui firesc, până la distorsionarea comportamentului său. Şi astfel el a dobândit apucături întortocheate şi nesincere, ce nu fac cinste conduitei sale morale. Însă respectivele trăsături, generate, dezvoltate şi şlefuite de cadrul instituţional al lumii ultratehnicizate în care trăim, sunt indispensabile pentru un individ care nu vrea să violenteze bunele maniere printr-o comportare frustă ce aminteşte de traiul neînhămat la convenţiile sociale.
Omul simplu este totodată bun la inimă. Adică vesel, cumpătat, lipsit de mândrie şi trufie, iubitor sincer de Dumnezeu şi de întreaga Lui creaţie, gata oricând să uite răutăţile şi să ierte pe cel ce i-a greşit. A proceda în acest mod nu înseamnă nicidecum că dai dovadă de naivitate sau prostie, ci – dimpotrivă – că ai atins anumite culmi morale prin cercetarea tainiţelor sufletului cu candela nestinsă a inimii iubitoare.
Afirmaţia “iert dar nu uit” poate fi tălmăcită în diverse moduri: iert o dată, pentru că a greşi e omeneşte, dar a doua oară te voi taxa pentru ambele greşeli; sau, iert fiindcă aşa ne învaţă Mântuitorul, dar nu uit deoarece axioma unui comportament demn rezultă din acumulări de fapte ce oferă material pentru gimnastica minţii, în ultima instanţă pentru progres.
Sigur că nu se pune problema uitării în bloc a cunoştinţelor, experienţelor şi trăirilor anterioare. Căci o asemenea uitare ne-ar aduce la condiţia de tabula rasa, iar existenţa umană pe ansamblul ei s-ar reduce la o nevrednică vegetare. Procesul uitării rezonabile este nu numai firesc, ci absolut necesar, întrucât prin uitare, memoria – acest miracol al materiei vii – este decongestionată şi sufletul despovărat. Doar astfel cel vlăguit de tortura amintirilor îşi redobândeşte uimitoarea energie şi pofta de viaţă.
Exemplul neprihănitului Iov este edificator în acest sens. După încercările prin care trecuse, toate biruite cu bine, Iov este dăruit la bătrâneţe cu alţi copii, odrasle pe care le iubeşte şi de care se bucură la fel de mult ca de întâii lui născuţi. Şi iată că vrând-nevrând ajungem să ne întrebăm: “Putea Iov să fie cu adevărat fericit cu noii lui născuţi, atunci când îşi aducea aminte de primii născuţi, cu toţii dispăruţi într-un mod cutremurător?” Fireşte că putea, răspundem noi, căci asta face parte din marile taine ale vieţii, ce preschimbă cu timpul durerea veche în blînda bucurie a prezentului. Este marea lucrare divină ce-i permite omului să-şi regenereze pofta de viaţă, doar astfel izbutind să depăşească mulţimea încercărilor presărate de destin pe firul vieţii lui. Căci marea fericire a omului purcede din interiorul lui. Ea constă în clipele extatice de armonie lăuntrică, ce-i îngăduie omului stabilirea unui raport reconfortant cu lumea exterioară, metamorfozat mai apoi în stări de beatitudine, care ţintesc spre desăvârşirea condiţiei umane.
Dar iertarea? În învăţăturile Sale, Mântuitorul Iisus îndeamnă la acceptarea răului, iubirea vrăjmaşilor şi iertarea necondiţionată a acestora: “Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl nostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre (Matei 6/14)”. Iar fratele ce va păcătui împotriva mea nu trebuie să-l iert o dată, de două sau de şapte ori, “ci până la şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18/21)”!
Aşadar, iată instrumentele garantate prin care omul – acest orgolios “ce ştie neştiind şi merge stând pe loc” (Petre Ţuţea) – poate redeveni curat, iubitor şi iertător asemenea copiilor, într-un cuvânt plăcut lui Dumnezeu.

7.Omenia şi ospitalitatea – trăsături distinctive ale românilor

Marele gânditor Petre Ţuţea explica miracolul poporului român prin geniul militar şi politic al acestuia. Geniul militar rezultă din invincibilitatea românilor aşezaţi la “poarta furtunilor” (românii au pierdut bătălii, dar n-au pierdut războaie!), iar geniul politic este evidenţiat de iscusinţa cu care românii au ştiut să-şi atingă marile obiective naţionale, în pofida adversităţilor externe, ca de pildă unirea Principatelor în anul 1859, respectiv Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, în condiţiile în care provinciile româneşti erau înconjurate la acea vreme de trei imperii unite în ostilitatea lor faţă de idealul secular al românilor: imperiul habsburgic, imperiul otoman şi cel ţarist. Poporul român a rezistat şi s-a întărit, pe când cele trei imperii au dispărut şi românii le-au mîncat coliva…
Faptele uimitoare săvârşite întru apărarea fiinţei naţionale, continuitatea bimilenară pe aceste meleaguri şi afirmarea românilor în arena internaţională, toate acestea decurg din substanţa intimă a poporului român: o structură articulată în egală măsură pe însuşiri general umane (iubirea gliei străbune, patriotismul, spiritul de sacrificiu etc.) şi pe însuşiri specifice. Iar dintre însuşirile specifice, omenia şi ospitalitatea au avut un rol crucial în definirea profilului moral şi atitudinal al românului, căci ospitalitatea românilor este de-a dreptul proverbială, iar omenia un admirabil mod existenţial…
Bunica mea dinspre mama, o ţărancă frumoasă, isteaţă şi bună ca pâinea caldă, îşi făcuse un neştirbit obicei din a omeni pe oricine îi călca pragul casei: tânăr sau bătrân, cerşetor ori om cu stare, cel care se nimerea să intre în casă era îmbiat cu voce energică şi gesturi calde să ia loc la masă pentru a gusta din ceea ce se învrednicise bunul Dumnezeu să-i dea dânsei. Între timp traista cerşetorului se îngreuna binişor cu mulţimea lucrurilor pe care buna femeie i le dădea cu bucuria secretă că s-a ivit această ocazie aparte…
Desigur, omenia este o însuşire complexă. Situată în prima linie a condiţiei noastre umane, omenia nu funcţionează, ori funcţionează fals în absenţa unui mănunchi întreg de însuşiri complementare, cum ar fi mila, generozitatea şi iubirea aproapelui. Iar ospitalitatea este graţia cu care omenia acţionează dezinteresat şi fără discriminări în raporturile cu semenii. Tradiţionala ospitalitate românească cu pâine şi sare este un ritual ancestral în care bogăţia subsolului românesc (sarea) şi rodul solului (pâinea) sunt oferite drept dovezi palpabile ale bogăţiei sufleteşti a ofertantului.
Cele mai încîntătoare basme şi legende sunt cele în care eroii înving piedicile presărate în calea lor de exponenţii răutăţii omeneşti: vrăjitori, zmei, vârcolaci etc. De cele mai multe ori nu ajung înaltele însuşiri cu care sunt înzestraţi eroii. În anumite momente de răscruce din lupta dusă pentru adjudecarea binelui, e nevoie de măruntul dar esenţialul ajutor al unui om de omenie: un coltuc de pâine, o cană cu apă, un loc de mas peste noapte.
Vicisitudinile vieţii n-au reuşit până în clipa de faţă să şubrezească fundamentul românesc al omeniei şi ospitalităţii. Îndrăznesc să sper că nici atotputernica economie de piaţă nu va izbuti, cu tot asaltul ei perfid asupra acestor nepreţuite deprinderi şi obiceiuri. Şi asta chiar dacă apusenii cu apucăturile lor cămătăreşti se înghesuie la izvoarele primordiale ale omeniei şi ospitalităţii româneşti în general, ale celor maramureşene în special. Sau poate tocmai de aceea…

8. “Totalitarismul” înălţător al lecturii

Fiindcă tehnica – neobosita servitoare a comodităţii omului, a creat nenumărate canale lesnicioase de informare rapidă, ca de pildă calculatorul şi televizorul despre care deja am vorbit, s-ar părea la prima vedere că lectura, clasica şi anevoioasa lectură, n-are nici cea mai mică şansă în competiţia cu aceste inepuizabile prelungiri şi receptacule de inteligenţă umană. Cu toate astea se citeşte (încă) mult şi cu folos pentru frumuseţea şi bogăţia spiritului uman atotcuprinzător. E drept că ofensiva pragmatismului aduce primejdioase ofense fundamentului omenesc, printr-o progresivă pervertire a preocupărilor celor care deja sunt captivi în plasa imediatului material şi prin grija disproporţionată a acestora pentru asigurarea unui pospai de informare ce caută să ţină locul unei minime culturi, altfel spus prin naufragierea credulilor în apele călduţe dar urât mirositoare ale superficialului şi suficientului.
Şi totuşi, în pofida bombardamentului dezlănţuit de presa scrisă şi vorbită asupra preferinţelor tot mai capricioase şi mai ostenite ale omului modern, în pofida ofensivei literaturii submediocre şi a “războiului” informaţional tot mai sofisticat şi mai crâncen, se mai caută cartea bună, se citeşte, se meditează şi se trudeşte la prepararea hranei spirituale indispensabile întru avansarea omenirii pe traseele înaintaşilor harismatici, trasee înveşnicite cu credinţă şi încredere, frumuseţe şi echilibru, armonie şi înţelepciune.
Din acest punct de vedere chiar că putem fi liniştiţi: Totdeauna va exista un nucleu de entuziaşti, romantici veghind pe meterezele culturii universale, aceşti adevăraţi apostoli ai unei lumi spirituale în declin, ce-şi asumă sarcinile şi privaţiunile înălţătoare ale unui “totalitarism”al lecturii care contribuie esenţialmente la salvarea omenirii printr-o necontenită îmbogăţire lăuntrică.
Acesta, de altminteri, este şi mesajul suprem al creştinismului: Nimic nu-i mai de preţ decât să vii dezinteresat în ajutorul semenului tău, să-i ierţi cerbicia acumulării pieritoare şi să-l ajuţi să scape din capcana (dis)confortului eminamente material, pe direcţia căruia a înţepenit acul busolei lumii noastre!

9.Săracă ţară bogată…

Este vizibil pentru oricine că România a ajuns la capătul puterilor în ceea ce priveşte resursele şi că majoritatea zdrobitoare a românilor sunt pe drojdie. Cum se explică că o ţară cu importante resurse ale solului (teren mănos, ape şi păduri cu esenţe preţioase) şi cu multe alte resurse ale subsolului (sare, petrol, metale feroase şi neferoase) a ajuns în actuala situaţie critică? Pentru că la drept vorbind nu funcţionează mulţumitor nici unul din sectoarele economiei naţionale: fie din cauza absenţei banilor, fie din cauza delăsării şi a proastei organizări, fie dintr-o mie de alte motive care toate converg înspre albia secată a capitalului autohton.
Este adevărat că lipsesc banii pentru revigorarea economiei, în general pentru înzdrăvenirea ţării, şi că românului îi crapă măseaua după capital străin, fapt ce va face ca politica românească să joace aşa cum vor cânta din sunători zarafii de pe meridianele vestice. Dar tot aşa de adevărat este că excesul de zel, combinat cu prostia turbată a românilor sindicalişti şi/sau nesindicalişti din tulburea perioadă situată după Decembrie ’89, face ca multe societăţi de azi (evident, dintre cele care încă n-au ajuns pe butuci) să plătească poliţele semnate de mâna atotstăpânitoare a jafului, incompetenţei şi inconştienţei. Şi iac-aşa s-a trecut pe nesimţite de la nemuncă la ruina ţării, apoi la împrumuturi externe şi încăierări pentru lefuri mai mari…
Dar iată că jaful organizat şi nepăsarea concretizată în pierderea celor mai multe dintre pieţele noastre tradiţionale de desfacere, se întorc ca un bumerang împotriva noastră a tuturora. Desigur, cunoaşterea şi analiza temeinică a cauzelor care au dus la colapsul economiei româneşti, cu atât mai mult cu cât unele dintre aceste cauze operează cu dezinvoltură de câteva decenii bune, o asemenea analiză nu va duce automat la îndreptarea situaţiei. Căci contrar poruncii biblice: Să nu furi, mentalitatea unei părţi consistente a românilor este atât de îmbibată de năravurile comunisto-bolşevice, conform cărora a şuti din avutul statului face parte din exerciţiul demnităţii imperturbabile, încât posesorii unui asemenea har s-au grăbit să-l valorifice din plin în lunga perioadă postdecembristă de când ne tot scremem şi prosperitatea poleită cu democraţie nu mai vine. Aşa au apărut întinsele şi mănoasele reţele mafiote de tip mioritico-balcanic, cu ramificaţii spre cele patru puncte cardinale, care au desăvârşit ceea ce fostul regim aprofundase cu socoteală după dezastrul provocat de cel de-al doilea război mondial: secătuirea completă a României!
Explicaţiile, oricât ar fi ele de convingătoare, nu pot ţine de foame. Iar în actuala cruciadă a inflaţiei, şomajului şi a goanei după mirajul occidental, cunoaşterea de către românul sărac a rolului jucat de România interbelică în alimentarea Europei cu cereale (vezi Ultimul cuvânt al lui Mircea Vulcănescu), reprezintă o mult prea slabă consolare. Îndeosebi când iei aminte la convulsiile de azi ale agriculturii noastre muribunde…

10.Marşul triumfal spre economia de piaţă

Se ştie că unul din idealurile societăţii româneşti postdecembriste a fost acela de-a clădi şi dezvolta o economie de piaţă, dacă nu la parametrii occidentali (este practic imposibil cu uriaşul handicap moştenit, nu-i aşa?), măcar la nivelul altor state foste comuniste, dintre care unele ne-au cam luat-o binişor înainte. Sigur că pentru decalajul existent – şi care se va accentua dacă felia noastră de contribuţie se împute în continuare, există explicaţii mereu reluate şi actualizate, care explicaţii se constituie în justificări abundente, ba chiar în acuzaţii patriotarde cu iz rânced.
În definitiv, ce este economia de piaţă? Sintagma nu este prea fericit aleasă, deoarece nu reflectă fondul unei problematici social-juridice prin care se garantează inviolabilitatea proprietăţii, în schimb i se impun respectivului proprietar şi/sau producător de bunuri, anumite reguli de acţiune şi comportament, care se constituie într-un cod de onoare aşezat la baza competiţiilor din toate sferele economiei. Deci sintagma economie concurenţială redă mai nuanţat conţinutul complex al respectivului proces, aşa cum noţiunea de computer este mai bogată în note ca cea de calculator.
În esenţă, vorba lui Petre Ţuţea, mult jinduita economie de piaţă de pe plaiurile noastre presupune cu necesitate realizarea într-un cadru juridic adecvat a două obiective majore: ţăranul proprietar în comuna rurală şi micul întreprinzător în cea urbană! Dar pe măsură ce facem paşi înspre Uniunea Europeană, constatăm că cele două obiective s-au încurcat atât de amarnic în hăţişurile legislaţiei noastre, încât mulţi dintre proprietari se pot bucura pe mai departe doar de acte, în timp ce alţii le folosesc bunurile…
Se vede treaba că până la aşezarea fermă a României pe picioare, toate încercările şi experimentele guvernanţilor noştri de stânga şi de dreapta nu vor fi decât paliative prin care ne furăm căciula singuri, adică măsuri tulburi, luate şi aplicate pripit sub presiunea unor organisme internaţionale. Din asemenea măsuri, alandala gândite şi aplicate, au de câştigat doar o mână de potentaţi, în timp ce imensa majoritate a românilor înoată în mizerie. Acesta să fie modelul pe care dorim să-l consolidăm în România, şubredul model sud-american din care aproape că este exclusă clasa de mijloc?!…
Iată de unde provine actuala deziluzie a românului de azi. Şi apatia totodată, atâta timp cât nimic bun nu se conturează clar la orizont, ci doar noi şi noi teste condimentate cu declaraţii triumfaliste, în flagrantă contradicţie cu situaţia reală a omului de rând. Iar mentalitatea românilor, o meteahnă ce-şi trage seva din epoca de aur a turcilor şi grecilor oploşiţi pe aceste meleaguri, se dezvoltă cu paşi repezi pe coordonate originale, graţie cadrului socio-moral propice şi graţie masivelor infuzii mafiote din Est şi Vest.

11.Dincolo de binele iluzoriu şi de răul cert al românilor

Nu e pentru nimeni un secret că românii o duc rău, chiar foarte rău. Din vina exclusivă a conducătorilor de ieri şi de azi? Din vina noastră a tuturora, vină concretizată în nemuncă, jaf, corupţie , dezorganizare dusă până la haos şi lipsă de productivitate? Dintr-o fatalitate ce parazitează destinul nostru istoric? Poate că din fiecare câte puţin…
Tot aşa este cunoscută şi răscunoscută lipsa de unitate a românilor din interior (ei se lasă dominaţi de orgolii şi pasiuni meschine, în dauna intereselor naţionale), ca şi cea a românilor din diasporă – gata oricând să crucifice imaginea României, spre satisfacţia comunităţilor unde s-au integrat sau caută să se integreze mai lesne. Ce să mai vorbim de legăturile defectuoase dintre românii din interior şi cei din afara graniţelor! Drept este că nici nu s-au depus eforturi constructive în această direcţie. Ba până nu demult, eforturile statului comunist erau îndreptate înspre denigrarea românilor plecaţi din ţară din anumite motive (cel mai adesea din motive de ordin ideologic şi politic), spre ştergerea din memoria naţiunii a amintirii acelora care căutau belşugul occidental, chiar dacă mulţi dintre ei – prin reputaţia dobândită – ar fi putut contribui la refacerea prestigiului şifonat al României şi apoi la sporirea acestuia.
E foarte adevărat că după Decembrie ’89 s-a renunţat la aceste practici, în egală măsură nedemne şi păgubitoare. Dimpotrivă, mai nou se caută – e drept, deocamdată cu mijloace neîndestulătoare – întărirea relaţiilor cu românii şi organizaţiile româneşti din diasporă.
Dar cu regret trebuie să consatatăm că şi la acest capitol, ca de altfel aproape peste tot, România a rămas binişor în urma altor state de mai aproape şi de mai departe…Toate astea (şi încă multe altele neamintite) au contribuit şi continuă să contribuie la periferizarea României în concertul statelor europene, la consolidarea unei mentalităţi româneşti de dispreţ faţă da valorile naţionale şi de neîncredere în capacitatea românilor de a se smulge din noroiul clisos al mizeriei.
Evident că după decenii de sacrificii în numele unor utopii ucigaşe şi sinucigaşe, urmate de o tranziţie labirintică spre o uşă deocamdată niţel întredeschisă de către occidentali pentru noi, românii, evident că în asemenea condiţii garnisite cu promisiuni, şomaj şi inflaţie, nimeni nu mai este dispus la jertfe certe pentru intrarea într-un viitor incert.
Dar nici prosternarea în faţa opulenţei şi la picioarele geniului practic al Occidentului nu este o soluţie. Da, apusenii pot să ne asigure toate cele necesare, aproape fără contribuţia românilor. Doar să fim cuminţi şi ascultători. Statele hiperindustrailizate (SUA, Japonia, Germania) şi-au creat admirabile mecanisme pentru realizarea de superproducţii. Ele au nevoie doar de pieţe de desfacere, goale şi încăpătoare aşa ca piaţa românească. Căci modelul economic actual este cel adaptat la un consum fără limite în timp şi spaţiu, fapt pentru care cumpărătorul de pretutindeni este urmărit neîncetat printr-un adevărat bombardament publicitar. Apoi el este înşfăcat prin cele mai subtile mijloace ale ofertei, care merg de la rate şi împrumuturi aparent teribil de avantajoase, până la definitiva lui înglodare în datorii. Apare, însă, un pericol destabilizator pentru naţiune: Cum este pregătit schimbul de mâine al României? Pentru că tinerii de azi, neangajaţi şi dezorientaţi, sunt pregătiţi doar să consume bunătăţile şi mirajul înşelător al Occidentului. Iar faţă de specificul şi nevoile presante ale României afişează un dispreţ suveran…
Emil Constantinescu era de părere cândva (la începutul mandatului său) că guvernanţii trebuie să se sacrifice pentru popor. Măcar de-ar fi fost aşa!…Oricum, un lucru este cert că pentru depăşirea crizei care ne macină şi pentru adjudecarea binelui într-un viitor nu prea îndepărtat, soluţia este la îndemâna noastră: Unirea tuturor românilor, dincolo de orgolii şi frustrări, într-un general efort constructiv!

12.Prin noi înşine

Reforma este de multişor dusă pe sfârlă, dar se insistă cu ea în virtutea unui reflex de sorginte comunistă, potrivit căruia revoluţia are un început dar n-are sfârşit. În principiu putem fi de acord cu un asemenea punct de vedere, din următoarele două motive. Întâi că, vorba lui Petre Ţuţea, istoria n-a cunoscut decât o singură revoluţie – cea creştină, deci mult lăudatele revoluţii iacobino-bolşevice pot fi eventual taxate, eufemistic vorbind, drept lovituri de stat. În al doilea rând că începutul unor asemenea mişcări torţionare a coincis cu sfârşitul, din care cauză falimentul era inevitabil încă din start. Deci eforturile strategilor de-a impune un sens acestor mişcări, prin reţete garantate de reducţia mentală şi spirituală, au dus fatalmente la constrângerea înaintării lor spre începuturile istoriei, pe pârtiile bătătorite de primitivism, intoleranţă şi crimă.
Însă reforma noastră este tema originală a unor strategi care ţin morţiş să demonstreze că sunt premianţi, cu toate că evidenţa ilustreză fără drept de tăgadă că ei căzut până şi la examenul de corigenţă…
Şi într-un asemenea marasm economic condimentat cu corupţie, inflaţie, şomaj şi aberaţii politice, făuritorii economiei noastre de piaţă aleargă pe la cancelariile străine pentru acreditarea abilităţii lor diplomatice şi pentru smulgerea de credite ce au darul să prelungească agonia cetăţeanului de rând, în timp ce românul sărman mai caută soluţii miraculoase gen Caritas şi FNI, care soluţii s-au dovedit şi continuă să se dovedească admirabile doar pentru potentaţi şi descurcăreţi.
Dar – vai mie! – numărul răsfăţaţilor de soartă de pe la noi (cine mai are timp să judece avalanşa ilegalităţilor întrebuinţate cu folos de aceştia?!) este mult prea mic pentru ca România să ofere imaginea unei ţări prospere şi stabile în plan social. În schimb numărul dezmoşteniţilor este într-un progres îngrijorător, şi soluţiile guvernelor se dovedesc pe mai departe fie infantile, fie oneroase pentru cetăţeanul agresat de vicisitudini, în orice caz provizorii şi tranzitorii între Cotroceni şi Palatul Victoria.
*
Am vrut şi vrem în continuare să instaurăm economia de piaţă cu porţile larg deschise. Dar una din cauzele dezastrului la care s-a ajuns este opera conjugată a intrărilor şi ieşirilor necontrolate. Vameşii şi sforarii s-au îmbogăţit pe seama produselor româneşti furate ori achiziţionate pe preţuri penibile de la fabricile aflate în plin proces de dezagregare, în timp ce populaţia se delecta cu băuturi răcoritoare şi gumă de mestecat apuseană! Vinovaţii nu trebuie căutaţi în exterior (evident, sunt destui şi pe-acolo), ci aici, printre noi. Ei se numesc afacerişti şi speculanţi, demnitari, diplomaţi şi directori, foşti şi actuali nomenclaturişti, oameni politici laolaltă cu poliţişti şi magistraţi, într-un cuvânt o faună bogată şi pestriţă, care s-a pus temeinic pe căpătuială în reţele de tip mafiot ce urmăresc tescuirea rapidă a României, pentru interesul lor profund patriotic şi pentru nevoile urmaşilor lor. Şi atunci, nu este vinovată blazarea şi indolenţa unora dintre noi, la fel ca prostia şi credulitatea altora?!…
Ce-i de făcut, pentru că, iată, se adaugă an după an şi greutăţile românilor se înscriu pe o curbă nestrămutat ascendentă, braţ la braţ cu preţurile. Căci chiar dacă de la 1 ianuarie 2007 am fost admişi în Uniunea Europeană, nu este cazul să ne narcotizăm cu iluzia unor miracole venite din afară, fără eforturi şi bătăi de cap din partea noastră, care – chipurile – ar avea darul să ne smulgă căruţa economică din noroiul unde s-a împotmolit cam de multişor.
Nu trebuie să fii economist ca să-ţi dai seamă că nu există decât două căi sigure prin care România poate fi scoasă din actualul impas: Pe de o parte muncă susţinută şi eficientă în toate compartimentele de activitate, doar astfel având şansa să spargem cercul vicios preţuri-salarii; pe de altă parte, investiţiile străine, de preferinţă cele apusene. Din nefericire, guvernanţii noştri de ieri şi de azi au apelat de fiecare dată la calea cea mai lesnicioasă, dar şi cea mai împovărătoare pe termen lung, anume la calea împrumuturilor, uneori chiar pentru satisfacerea nevoilor de hrană ale populaţiei…
Însă cum investitorii străini de gabarit nu se înghesuie spre România din motive ce privesc în egală măsură machiajul nostru politic şi dezastrul progresiv al tuturor sectoarelor de activitate, iată că de fapt rămâne o singură cale rezonabilă: Prin noi înşine, adică printr-o muncă cinstită şi eficientă, din care pentru noi să rezulte prosperitate, satisfacţii şi independenţă economică, iar pentru străini ea să fie dătătoare de încredere în şansele oferite de România!
Ne face plăcere (poate că uneori se strecoară şi un dram de invidie) să ne extaziem în faţa belşugului occidental. Dar această bogăţie este rezultatul logic al unei munci exemplare, cumul de eforturi individuale exigente cu ele însele. Ştim prea bine că după al doilea război mondial, cea mai mare parte a Apusului Europei era o ruină. Îndeosebi Germania. E drept că americanii au alocat mari sume de bani în cadrul planului Marshall şi că refacerea acestei părţi a Europei era perfect cristalizată în idee, adică în concepţia strategilor ce şi-au asumat sarcina reconstruirii ei şi a prosperităţii generalizate. Dar singure aceste două componente ar fi fost ineficiente. Materialul de sudură şi umplutură în vasta reconstrucţie demarată l-a reprezentat hărnicia, competenţa, dăruirea, voinţa şi încrederea cetăţenilor în putinţa reală a atingerii ţelului fixat.
Prin noi înşine este singura noastră cale de redresare şi de înscriere pe traseul prosperităţii reale! A nu se înţelege de aici varianta unei economii autarhice. Dimpotrivă, de-abia în acest mod se vor înmulţi relaţiile trainice cu exteriorul, iar investitorii străini se vor grăbi să-şi plaseze capitalul într-o Românie schimbată în bine în ceea ce priveşte echilibrul şi stabilitatea. Căci, o vede oricine, Dumnezeu ne-a înzestrat ţara cu nenumărate bogăţii şi cu forţă de muncă de bună calitate. Rămâne ca odată şi odată să fie asigurate celelate condiţii necesare unei producţii rentabile: cadrul juridic adecvat, capitalul şi atitudinea corespunzătoare faţă de muncă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în George Petrovai și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.