Melchisedec Ştefănescu – simbol al demnităţii şi prestigiului Ortodoxiei româneşti

Melchisedec-Stefanescu
De 14 ani, la Roman, mijlocul lunii mai este dedicat comemorării fostului episcop al Romanului Melchisedec Ştefănescu. La trecerea episcopului Melchisedec al Romanului din viaţa aceasta în cea fără de sfârşit (16 mai 1892), cel recunoscut în acel moment în mod unanim drept personalitatea cea mai impunătoare a culturii române, Bogdan Petriceicu Hasdeu, scria în „Revista nouă”, numărul 1-2 din aprilie-mai 1892: „a fost un bărbat foarte remarcabil şi un român neaoş din moşi şi strămoşi (…) Episcopul Melchisedec, fără îndoială, a fost bărbatul cel mai cu ştiinţă dintre prelaţii noştri contemporani…”

                                                                                                     Preasfințitul Ioachim Băcăuanul
„Biserica nu se poate izola de ţară, interesele ţării nu pot să fie străine Bisericii”, mărturisea episcopul Melchisedec Ştefănescu într-un Cuvânt rostit la Sankt Petersburg, cu ocazia misiunii diplomatice îndeplinite în 1868 din însărcinarea domnitorului Carol I.

„Un bărbat foarte remarcabil şi un român neaoş”

La trecerea episcopului Melchisedec al Romanului din viaţa aceasta în cea fără de sfârşit, cel recunoscut în acel moment în mod unanim drept personalitatea cea mai impunătoare a culturii române, Bogdan Petriceicu Hasdeu, scria în „Revista nouă” – ultimul periodic pe care l-a condus – numărul 1-2 din aprilie – mai 1892, care avea pe copertă o impunătoare fotografie a celui trecut în veşnicie: „Fiindcă nu aparţinuse nici unui partid politic, moartea lui a trecut aproape neobservată; şi totuşi a fost un bărbat foarte remarcabil şi un român neaoş din moşi şi strămoşi (…) Episcopul Melchisedec, fără îndoială, a fost bărbatul cel mai cu ştiinţă dintre prelaţii noştri contemporani şi locul său în Academia Română, nu o simplă convenienţă politică sau numai o greşeală de adresă, i se cuvenea lui în toată puterea cuvântului (…) Specialitatea lui cea adevărată a fost istoria română bisericească, mai cu seamă adunarea monografică a materialului istoric. Pe acest câmp el a lucrat foarte mult şi nu înceta de a lucra cu stăruinţă până-n ultimele momente ale vieţii. Cronica documentată a diocezei Huşilor şi Cronica documentată a diocezei Romanului, singure ar fi de ajuns pentru a-i asigura un loc de onoare în oricare literatură istorică”.

Aceste cuvinte aşternute pe hârtie de cel mai mare învăţat mirean al culturii române de atunci, care, deşi mărturisea lipsa de simpatie reciprocă dintre el şi cel trecut în viaţa veşnică, ţinea să accentueze tocmai de aceea greutatea celor spuse, transformau într-o judecată definitivă, pecetluită de autoritatea sa, cele rostite pe peronul gării de la Roman, în urmă cu 13 ani, de mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, întors cu acelaşi tren de la Bucureşti împreună cu cel ales la 22 februarie 1879 de către Sfântul Sinod ca episcop al Romanului. Coborând pentru un moment alături de cel aşteptat, li s-a adresat celor veniţi în întâmpinare cu următoarele cuvinte: „Vă recomand pe cel mai învăţat episcop al românilor”.

Judecata dată de unul dintre cei mai mari ierarhi ai noştri din epoca modernă şi de către genialul B. P. Hasdeu a rămas neclintită şi neştirbită de timp, posteritatea ratificând întru totul aşezarea episcopului Melchisedec în galeria marilor personalităţi ale culturii române.

Primul cleric academician

Ceea ce a rămas de spus şi trebuie să o spunem noi astăzi, din perspectiva celor 120 de ani care s-au împlinit la 16 mai, este că, prin episcopul Melchisedec, însăşi Biserica Ortodoxă Română, care-i fusese timp de o jumătate de mileniu neamului românesc „maică spirituală” – cum a numit-o celălalt geniu suprem al epocii, Mihail Eminescu – a păşit sub bolţile Academiei Române, cea mai înaltă instituţie a culturii şi ştiinţei noastre moderne. Fiind ales în 1870 membru activ al „Societăţii Academice” devenită în 1879 Academia Română, episcopul Melchisedec a inaugurat şirul de membri activi proveniţi din lumea eclesiastică ortodoxă, fie ei clerici, precum Simion Florea Marian, Nicolae Popea, Vasile Mangra, Ioan Lupaş, Nicolae M. Popescu, Nicolae Colan, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, fostul monah Tudor Arghezi şi părintele Dumitru Stăniloae, precum şi membrul corespondent – dar de aceeaşi statură cu dânşii – părintele Mircea Păcurariu; fie mireni, precum cel crescut de copil, educat în seminar şi luat mai târziu colaborator la opera sa ştiinţifică de către episcopul Melchisedec, adevăratul continuator al său în defrişarea ogorului încă înţelenit al studiilor de cultură veche românească, Constantin Erbiceanu. Acesta a fost singurul autor al unui cuvânt rostit la moartea fostului protector şi dascăl , la data aceea fiind membru corespondent al Academiei Române, din martie 1890. În procesul verbal al Şedinţei din 22 mai 1892, care s-a desfăşurat sub preşedenţia lui V. A. Urechia se citesc următoarele: „D-l Preşedinte face Academiei trista înştiinţare că în cursul săptămânei de la şedinţa trecută până astăzi au încetat din viaţă doi membri ai Academiei: Prea Sfinţia Sa Episcopul Melchisedec şi Grigore Cobălcescu. Prea Sfinţia Sa Episcopul Melchisedec a repausat la Roman, sâmbătă la 16 maiu, 2 ore dimineaţa; înmormântarea s-a făcut luni la 18 mai. Academia a fost reprezentată la trista ceremonie a înmormântărei prin d-nii colegi. Gr. G. Tocilescu, N. Ionescu şi A. Papadopol-Calimach” („Analele Academiei Române”, Seria II. tomul XV, 1892 – 1893. Partea administrativă şi desbaterile, Bucureşti, 1893, p. 4). Nu a fost rostit aşadar niciun cuvânt din partea Academiei.

În şedinţa din 25 septembrie (p. 17 – 18), Ioan Bianu raportează misiunea sa de a prelua biblioteca episcopului Melchisedec, donată Academiei Române prin testament, cu 2511 volume şi 82 de manuscrise. Cărţile sunt româneşti (1210), ruseşti (629), slavone (43), franceze (201), latine (39), greceşti (92), ebraice (8), germane (289). Manuscrisele sunt româneşti (44), slavone (26), greceşti (12) .

„Principele episcopatului român”

Omului, în totalitatea sa, nu numai învăţatului, ci omului providenţial dăruit de Biserica noastră pentru ctitoria a trei generaţii ce şi-au trecut ştafeta, culminând cu generaţia care a făurit România Mare în 1918, i-a aşezat pe frunte o diademă cu strălucirea nepieritoare însuşi cel ce şi-a legat numele de împlinirea lucrării acestor trei generaţii, marele Ion I. C. Brătianu, care l-a caracterizat pe episcopul Melchisedec cu cuvintele „Farul luminos şi principele episcopatului român” .

Într-adevăr, ca şi Andrei Şaguna peste munţi, dar în condiţiile în care puterea lumească în raport cu care a lucrat nu era străină, ci autohtonă, personalitatea omului Bisericii a fost modelată de împrejurările istorice în dimensiunile „princiare” atât de bine definite de cel mai mare om politic al generaţiei următoare, care era şi fiul celui din generaţia căreia îi aparţinuse episcopul Melchisedec, adică aceea a întemeietorilor României moderne.

B. P. Hasdeu greşea, deşi numai pe jumătate, atunci când scria că episcopul Melchisedec „nu aparţinuse nici unui partid politic”. Într-adevăr, el nu s-a înscris şi n-a fost numărat printre membrii partidelor politice care şi-au disputat puterea şi au intrat în regimul „rotaţiei” prin care domnitorul şi apoi regele Carol I au reuşit să ţină într-un relativ echilibru înfruntările şi ambiţiile clasei politice din vremea aceea. El a fost însă din prima tinereţe şi până a închis ochii membrul acelui partid fără de şefi, fără organizaţii şi fără strategii electorale, partidul celor ce şi-au închinat viaţa până la jertfă şi toate darurile sufleteşti şi intelectuale cu care au venit pe lume ţării şi neamului românesc. Un partid pe care nimeni, niciun regim politic, n-a reuşit să-l desfiinţeze vreodată.

Episcopul Melchisedec a fost cel ce a încheiat marea generaţie care s-a zidit pe sine literalmente în edificiul României moderne, generaţie în care cel mai vârstnic, dar care va fi cel mai longeviv, a fost Ion Ghica, iar cei mai tineri, înaintea lui Melchisedec, Vasile Alecsandri, Ion C. Brătianu şi Alexandru Ion Cuza, între ei aşezându-se cu data naşterii Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu.

Exponent al intelectualităţii săteşti

Venind pe lume la 15 februarie 1823, copilul Mihail Ştefănescu din Gârcina, sat din ţinutul Neamţului, ţinut care după ultimele cercetări îl dăduse cu un sfert de mileniu în urmă şi pe marele mitropolit Varlaam, şi avea să-l dea peste două decenii pe diaconul Ion Creangă, nu mai aparţinea, precum ceilalţi din generaţia sa, micii boierimi. El venea din lumea singurei intelectualităţi săteşti, reprezentată pe atunci de clerici. Ca singurul fiu de preot din această mare generaţie, dar fără îndoială şi pentru calea pe care l-a aşezat Pronia neamului nostru, el a venit cu un program urmărit toată viaţa cu resurse intelectuale şi morale de adevărat „prinţ” al breslei sale: să facă dintr-însa o prezenţă majoră, recunoscută şi respectată şi în noua Românie, la întemeierea căreia lucra alături de toţi ceilalţi, aşa cum fusese timp de o jumătate de mileniu şi cum a reuşit să fie măcar prin propria-i persoană.

Pe lângă tot ceea ce a scris şi a publicat sub numele său, sau în colaborare cu membrii Sfântului Sinod, cărora le-a fost timp de două decenii spiritus rector, deţinem în declaraţii publice, în Testamentul lăsat şi în scrisorile ieşite la iveală după moartea sa formularea acestui program.

În 1868, când a fost trimis la Petersburg împreună cu fostul ministru de finanţe Ion Cantacuzino, în greaua misiune diplomatică de a obţine bunăvoinţa Rusiei pentru noul domnitor, adus pe tron la puţină vreme după încercarea aceleiaşi Rusii de a desface Unirea Principatelor , şi când desăvârşitul vorbitor de limbă rusă şi magistrul în teologie al Academiei Teologice din Kiev, dar şi episcopul Dunării de Jos cu reşedinţa la Ismail, într-unul dintre cele trei judeţe readuse între hotarele României după Conferinţa de pace de la Paris, s-a achitat magistral de misiune , el făcea înaintea unuia dintre oficialii ruşi această mărturisire de credinţă: „Biserica nu se poate izola de ţară, interesele ţării nu pot să fie străine Bisericii” . Avea atunci 45 de ani şi tot ceea ce făcuse până atunci în calitate de partizan ferm al Unirii şi de colaborator al lui Mihail Kogălniceanu sau Alexandru Ion Cuza la aşezarea temeliilor unei organizări bisericeşti corespunzătoare nevoilor timpurilor moderne ne demonstrează că nu erau declaraţii diplomatice de circumstanţă . Ele reprezentau convingerile sale cele mai adânci, cărora înţelegea să le fie credincios până la capăt.

Şaptesprezece ani mai târziu, în primăvara anului 1885, când se pusese la cale, la Iaşi, înfiinţarea unei asociaţii ortodoxe care l-a ales preşedinte, dar s-a lovit de ostilităţi ce i-au zădărnicit lucrarea, declara: „Cine apără Biserica naţională, apără patria şi naţia sa; afirm aceasta cu toată convingerea mea. Ca dovadă de aderarea mea la programul asociaţiunii romano-creştine-ortodoxe promit să contribui cu suma de 10 000 de franci. O singură dorinţă şi rugăminte a mea pentru prosperitatea acestei asociaţiuni este ca ea să rămână pentru totdeauna o asociaţiune morală şi eminamente creştinească şi să nu degenereze în politică” .

Pe temei politic, acuzaţii nedrepte

Politica de care el se temea să nu facă a degenera buna intenţie a celor ce puseseră la cale asociaţia va reuşi însă mai mult: să-i facă imposibilă existenţa. Iar pe cel ce devenise simbolul însuşi al demnităţii şi prestigiului Ortodoxiei româneşti, omul care fusese autorul principal al documentului ce obţinuse autocefalia Bisericii noastre, avea să-l urmărească fără cruţare, spre a-l împiedica să ajungă pe locul ce i se cuvenea mai mult ca oricui: acela de Mitropolit Primat. Ca urmare a lucrăturilor de culise întreprinse de cei ce nu voiau să admită ca Biserica noastră ortodoxă să deţină în România modernă locul pentru care se străduise episcopul Romanului, s-a reuşit din toamna aceluiaşi an 1885 transformarea bunelor sale relaţii cu Dimitrie A. Sturdza într-o duşmănie nestinsă, cu repercusiuni în lumea eclesiastică şi cu mobilizarea presei împotriva celui acuzat că a deprins la Kiev despotismul ţarilor, pe care l-ar aduce în viaţa Bisericii noastre dacă i-ar deveni întâistătător.

Studiile sale în Rusia au devenit pretextul denunţării de „filorusism”. Cum observa cunoscutul teolog dr. Dumitru Stănescu, unul dintre ucenicii prezenţi în volumul memorial alcătuit în 1939 de episcopul Gherontie al Constanţei: „Ziarele epuizaseră aproape toate epitetele de ocară contra acestui om ce nu era cu nimic vinovat din cele ce i se imputau”. Aşa era. Dar în realitate, ceea ce i se imputa in petto episcopului Melchisedec nu erau cele spuse, sau scrise împotriva lui, ci era opera sa formidabilă de organizator al unei Biserici Ortodoxe puternice şi capabile să ducă mai departe o tradiţie de cinci veacuri, într-o lume modernă ce tindea să răspândească şi la noi mentalitatea celor ce pe alte meleaguri vedeau în credinţa creştină un duşman, sau măcar un obstacol.

Aşa cum constata arhiereul Veniamin Pocitan în 1939, după 47 de ani de la stingerea, la mai puţin de 70 de ani, a unui om ce provenea dintr-o familie de longevivi, unii centenari, „am putea zice că aproape întreaga organizaţiune modernă a Bisericii noastre, cu instituţiile ei religioase, se datoreşte, în bună parte, priceperii şi stăruinţelor lui Melchisedec. Dar şi cele ce s-au făcut după moartea lui încoace sunt sau propuneri făcute de el, cari nu s-au putut realiza în timpul vieţii lui, sau o dezvoltare progresivă, pe temeliile puse de dânsul” (p. 142). Iar după judecata dată de arhimandritul Scriban, care nu i-a iertat însă niciodată participarea la reforma secularizării averilor greceşti din pământurile româneşti „el era mintea cugetătoare pentru întreaga noastră Biserică, în tot ce avea ea de orânduit atunci pentru noile sale întocmiri” .

Duşmănia stârnită de această operă a fost atât de mare, încât atunci când în 1887, la 31 decembrie, Melchisedec şi-a serbat 25 de ani de arhierie şi 45 de ani de păstorie, cu excepţia ziarului conservator „Epoca”, în care a scris un prieten apropiat, ziar condus tot de un prieten, Nicolae Filipescu , toate celelalte ziare s-au ocupat în exclusivitate de jubileul papei Leon al XVIII-lea. Nu l-a uitat însă Curtea imperială a Rusiei, care i-a trimis un engolpion ca dar împărătesc şi în amintirea vizitei sale diplomatice. Un dar împărătesc pe care l-a lăsat prin testament catedralei episcopale.

Ministru pentru trei zile

Trebuie să recunoaştem însă că şi cel „onorat” cu atâta ură nu-şi tocea tăişul cuvintelor sale atunci când era vorba să-şi afirme convingerile, crezul şi părerile despre cele pe care le vedea petrecându-se sub ochii săi în politica propriu-zisă, de care înţelesese să se despartă pentru totdeauna după numai trei zile de ministeriat în guvernul Kogălniceanu, textul demisiei sale, pe care Alexandru Ion Cuza şi-a pus parafa nu fără a-şi consemna regretul, fiind unul dintre documentele revelatoare pentru caracterul omului. Un caracter cu totul nepotrivit unei asemenea îndeletniciri. Va refuza categoric oferta unui nou ministeriat, venită de data asta din partea noului domnitor în urma demonstrării calităţilor sale de diplomat în delicata misiune la Curtea ţarului.

Nu-şi va cenzura cuvintele nici atunci când, văzând cum a avut loc aşa-zisa secularizare a averilor mânăstireşti, cu întrebuinţarea sa cinică, o va califica drept „odioasa spoliaţiune” . Nu altfel a văzut-o şi Alexandru Odobescu în Muntenia, dându-şi pentru acelaşi motiv demisia ca ministru al cultelor. Mihail Kogălniceanu însuşi va fi obligat să recunoască, în 1888, într-o şedinţă a Senatului, că „nici unul dintre miniştrii de sub Cuza Vodă nu şi-ar fi pus ştreangul în gât ca să facă legea secularizărei averilor mânăstireşti, lege în contra căreia erau şapte mari puteri, dacă am fi ştiut ce întrebuinţare avea să se facă cu acele fonduri, întrebuinţare pe care nu voiau să o mai calific. Animaţi de cele mai bune intenţiuni, noi am secularizat acele averi ca să facem bine, ca să servim biserica, şcoalele, spitalele şi în loc de aceasta, fondurile mânăstireşti s-au întrebuinţat la alte echilibrări bugetare şi adeseori la cheltuieli destrăbălate sau netrebuincioase” .

Chiar atunci când s-a supus unui dictat socotit de el o eroare politică, a înţeles să o spună în faţa celui în cauză şi să lase în scris posterităţii convingerea sa, ceea ce a fost posibil datorită regulii impuse de a nu arunca nicio scrisoare primită şi de a-şi păstra copii de pe toate cele expediate (ceea ce făcea şi Titu Maiorescu pentru ale sale). În felul acesta, datorită autorului primei monografii închinate episcopului Melchisedec, licenţiatul în teologie Constantin C. Diculescu, monografie apărută în 1909 şi corelată în acelaşi an cu un volum de Corespondenţă selectată din arhiva păstrată la Roman, s-a putut pătrunde în culisele unui moment esenţial din biografia episcopului şi din istoria Bisericii Ortodoxe Române: atunci când la sărbătorirea a 900 de ani de la creştinarea Rusiei kieviene, în 1888, ea a fost împiedicată de puterea politică să ia parte, spre deosebire de celelalte Biserici Ortodoxe, între motivele acestui comportament fiind şi acela că urma să o reprezinte, în mod firesc, tocmai magistrul în teologie al Academiei din Kiev.

„Eu nu am altă ţară mai iubită decât România”

Cu maniera lui ultra diplomată şi cu gândul pe care desigur nu l-a părăsit niciodată, că tot ce scria şi semna va fi citit de posteritate, Titu Maiorescu, în calitate de ministru de culte, i-a trimis o scurtă depeşă în care la suprafaţă îi lăsa libertatea de decizie, dar în esenţă îi sugera să nu facă acest pas. Răspunsul episcopului Melchisedec este un document esenţial pentru descoperirea adâncurilor sale sufleteşti şi de credinţă. Din el cităm, sub semnătura „rusificatului popă care a supt din Kiev, pe lângă absurdităţile teologice, toate instinctele despotismului barbar al acelei ţări”, cum îl denunţau gazetarii vremii : „Adevărul este că eu am simpatii pentru Biserica Rusă ca şi pentru toate celelalte biserici ortodoxe: greacă, sârbă, bulgară, precum şi pentru toţi românii ortodocşi care formează diferite biserici prin statele vecine. Atâta-i totul. Pe tărâmul politic însă, eu nu am altă ţară mai iubită decât România, căreia servesc aproape de 50 de ani din viaţa mea, şi tot ce am lucrat, am lucrat numai pentru ţara mea şi viitorimea, când pasiunile prezentului vor trece în întunerecul de unde au ieşit, va preţui ostenelele mele în dreapta lor valoare” şsubl. meleţ .

În a doua scrisoare către acelaşi, datată 27 iunie 1888, în care-i acceptă cu eleganţă ceea ce era de fapt un dictat politic, ţine să-i explice, acum fără ocol, lui şi evident nouă celor de astăzi pentru care şi-a păstrat copia, poziţia şi convingerile sale, de data asta fără nicio concesie, în stilu-i caracteristic, stil care, după o celebră maximă franceză, câest lâhomme lui-même (este omul însuşi): „Dacă eu am avut dorinţa de a merge la Chiev, cauza era că doream să văz şi eu o ceremonie religioasă importantă, cum n-am văzut, nici am să văz alta în viaţa mea şi care ar fi putut fi instructivă pentru mine ca episcop român şi aş fi avut şi eu ocaziune să judec prin mine însumi scopul şi efectele unor astfel de sărbători. Îmi ziceam: la începutul acestui an, papa a adunat la Roma pentru jubileul său de 50 de ani sute de mii de pelerini din toată lumea catolică papistă şi nimeni nu s-a opus, nici a văzut în aceasta vreo primejdie politică, ba încă toţi împăraţii şi regii din lume i-au trimes daruri şi felicitări; pentru ce nu mi-ar fi şi mie permis să mă duc şi eu la un mare jubileu al unei biserici ortodoxe vecine cu noi şi care este fala Ortodoxiei orientale? Voiam totodată să dau o dezminţire şovinismului rusesc, care pretinde că românii tind a se dezbina de Ortodoxie şi a trece la papism. Eu am despreţuit cabalele şi intrigile streine şi locale ce se fac în contra mea. Eu unul n-am de sperat avantaje lumeşti, ca să curtenesc şi să mă tem de cutare sau cutare persoană sau partid politic. Eu gândesc numai la prosperitatea politică şi morală a ţărei mele şi bisericei noastre naţionale. Oricare biserică ortodoxă naţională cu cât mai mult se va izola de celelalte părţi ale Ortodoxiei, cu atât este mai expusă pericolului de a deveni pradă vânătorilor de suflete. Aceasta o doresc iezuiţii şi slugile lor, între care cel întâi este Sturdza . Biserica noastră nu trebuie să se teamă numai de Rusia, dar şi de Austria care vine cu droaiele sale de iezuiţi, a căror ţintă principală este de a extermina Ortodoxia pe toate părţile globului şi luptătorul cel mai mare şi mai puternic contra lor este Rusia. Oamenii politici din ţările ortodoxe trebuie să proteagă şi să apere biserica naţiei lor şi să o îmbunătăţească în toate privirile, iar nu să o persecute şi să o înjosească, căci atunci se vor pierde şi pe dânşii şi ţara lor, în curând sau mai târziu. Precum în catolicismul papist forţa şi tăria stau în puterea absolută a papei, carele este privit de fidelii săi ca o divinitate, aşa în catolicismul ortodox, puterea morală a bisericei stă în legăturile morale dintre bisericile naţionale ortodoxe, adică în unitatea bisericei sau în sobornicitate: aceeaşi biserică, aceleaşi dogme, aceeaşi disciplină, acelaşi cult, şi în primejdii ajutor mutual. Eu primesc cu plăcere consiliile prieteneşti ale domniei voastre şi le voi urma; dar totodată am socotit să-mi exprim în toată sinceritatea convingerile mele bisericeşti, cu atât mai vârtos cu cât domnia voastră sunteţi ministrul nostru bisericesc şi în această calitate sunteţi în drept şi dator a apăra şi protege biserica noastră care a fort rău tratată de Sturdza şi de stăpânul său Brătianu, care îl făcuse stăpân absolut pe biserică să facă cu ea ce-i va plăcea”. (p. 171) Să nu uităm că aceste cuvinte nu-i erau adresate unui ministru oarecare trecător, ci lui Titu Maiorescu, unul dintre ateii ştiuţi ai vremii, sau în orice caz unul care nu ne-a lăsat nicio portiţă pentru a-l socoti altceva.

O lege specială avea să se voteze imediat după aceea în Parlament, pentru a face imposibilă orice nouă ieşire din hotarele ţării celui ce mai reuşise totuşi, în 1884, excursia în Bulgaria şi cu un an înainte, în 1883, în Austro-Ungaria, adică în Bucovina . Dar ceea ce-i exasperase pe duşmanii ce se temeau să nu urce pe scaunul de mitropolit primat fusese atunci când însoţit de fratele său, arhiereul Valerian Râmniceanu, în cursul excursiei din vara anului 1885 în Rusia şi Basarabia, s-a oprit la Kiev unde – cum scrie Constantin C. Diculescu – „mitropolitul Platon şi guvernatorul Kievului pe de o parte şi foştii colegi ai lui Melchisedec, acum toţi profesori la Academie, pe de altă parte, au făcut prelaţilor români o primire strălucită şi Melchisedec a fost sărbătorit ca o mare căpetenie a Bisericii ortodoxe” (p. 20).

„Naţia… fără cler nu poate progresa”

Tot într-o scrisoare către unul dintre marii săi contemporani, Ion Heliade Rădulescu, „părintele literaturii române moderne”, ca răspuns la cea adresată lui în ianuarie 1865, când păstorea Episcopia Dunării de Jos, citim cele ce urmează: ”Eu sunt sănătos, dar duc mare nevoe în totul: fără locuinţă convenabilă, fără mijloace de a putea întâmpina nevoile postului. Scumpete mare, mai mare decât orunde în ţară; strămutat în mijlocul iernei fără aprovizionare cu cele necesare. Trăiesc simplu din leafă şi ţin cu cheltuiala mea încă 10 persoane, personalul necesar pentru serviciul Episcopiei, cari au aşa mici lefe, încât abia le-ar ajunge de mâncare. Dar slavă lui Dumnezeu de toate! El a dat, El a luat! Fie numele Domnului binecuvântat! Când clerul va trece prin focul ispitelor şi se va lămuri de tot ce are eterogen, Dumnezeu iară va căuta cu milă asupră-i. Până atunci va ajunge şi naţia a se încredinţa prin experienţă, că fără cler nu poate progresa şi va ajunge a-l preţui mai bine şi a-i da mână de ajutor; iară nu a-l împinge în râpă, ca domnul Bolintineanu şi omodoxii săi.

Vă mulţumesc, d-l meu, de felicitările cele cordiale şi de urările călduroase pentru mine; şi eu din parte-mi rog pe Atotputernicul ca să vă păstreze zilele cele scumpe pentru români, ca să ne mângâem şi să ne ajutăm împreună pe căile cele aspre ale vieţei româneşti-creştineşti. Doresc din inimă tot binele cucoanei Mariţei şi duducelor, pe care aştept cu nerăbdare să mă învrednicesc a le mai vedea, împreună cu d-voastră. Am auzit că pe d-l Ionică l-aţi trimes la Paris; îi doresc de la Dumnezeu binecuvântarea Sa şi un viitor ferice. Nu ştiu la ce idei aţi voit să faceţi aluziune prin menţionarea canonului 59 al Sinodului al 7-lea, căci sinodul acela are numai 22 de canoane. Dar zic cu durere că la noi astăzi cine se mai uită la canoane! Religia românilor – a zis o persoană mare nu de mult în Bucureşti – este Convenţia de la Paris.

Adeseori se aude de la d-nii cei cu Parisul în cap, iar nu cu mintea: «Să rumpem cu trecutul». Dacă este aceasta posibil, pentru ce d-lor au tăbărât cu toţii asupra clerului de astăzi şi îi impută greşelile din trecut, de care noi nu suntem vinovaţi întru nimic? De ce ne fac solidari cu persoane ce de mult nu mai există? De ce preservative, de ce atâtea şicane? Această neconsecinţă este vederată dovadă a nelogicei principiului dumilorsale de progres fără ştirea lui Dumnezeu şi de rătăcire. Dumnezeu să lumineze pe cei întunecaţi cu păcatele lor! Nu a rupe cu trecutul, ci a ne lega mai strâns trebuie cu trecutul nostru, prin studierea naţionalătăţei noastre în toate ramurile ei, prin luminile bărbaţilor din trecut cari au lucrat la fundarea naţiunei noastre prin virtuţile lor civice şi religioase şi morale, cari dau caracter naţional românesc, şi chiar greşelile lor sunt învăţătoare pentru noi spre a ne feri de ele, ca unele ce aduc consecinţă funestă; iar nu să fim venetici în ţara noastră, căci aceia însemnează «a rupe cu trecutul» şi să fim reduşi a căsca gura când la Petersburg, când la Constantinopol, când la Viena, când la Paris, şi ce se face pe-acolo, să facem şi noi ca maimuţele şi totodată să credem că facem progres în România. Donchişoţii ştiu că, din toate clasele, clerul ţine mai tare cu trecutul naţiunei şi de aceia au năvălit asupra lui cu toate puterile lor ca să-l cotropească, pentru că aşa mai uşor se diformeze naţiunea. Păcatele lor sunt strigătoare la ceruri! Cât sunt de mici donchişoţii noştri înaintea privirilor româneşti, este destul să-i vezi când sunt puşi fără voia lor pe tărâmul adevărat românesc, adică unde se cere cunoştinţă de istoria, de limba, de religia ţărei. Cei ce se cred mai încăpăţânaţi şi mai înţelepţi între dânşii, devin ignoranţi de jelit” (p. 178).

Cele mai tăioase cuvinte le-a rezervat însă pentru testamentul său, destinat a fi dat publicităţii şi a-i face auzit cuvântul de pe urmă, imediat după trecerea sa din lumea aceasta: ”În timpurile anterioare, în ţara noastră, Biserica a fost depozitara dorinţelor şi a faptelor pioase, care se delegau ei de pietatea publică. Dar, din nenorocire, în prezent, la noi Biserica nu mai prezintă nici o garanţie pentru încrederea publică în asemenea cestiuni. Prin odiosul act de spoliare, numit Secularizare, ea a devenit săracă materialiceşte, politiceşte – sclavă unor miniştri intitulaţi «de Culte», carii lipsiţi de orice idee despre înalta menire a Bisericei în societate, şi adesea ori chiar ei duşmani ai Creştinismului, au să ia bisericei şi ultimile resturi de existenţă materială şi de independenţă. Ţinută sistematiceşte în ignoranţă, condusă de un întunecos despotism egoistic şi capricios, Biserica noastră nu prezintă nici o atracţie pentru oamenii cugetători, nici chiar pentru pietatea cea simplă. Va trece mult timp până ce providenţa va ridica în Biserica Română oameni cu ştiinţă, cu cunoştinţă de datorie şi cu zel creştinesc, cari vor înălţa Biserica la treapta pe care o cere a sta o naţiune creştină, cultă şi liberă”.

Minunile Cuvioasei Parascheva, motiv de dispută cu B.P. Hasdeu

Am început cu un citat din marele Hasdeu, şi logica demonstraţiei mele că în personalitatea şi lucrarea episcopului Romanului Melchisedec Ştefănescu avem un adevărat simbol al năzuinţelor şi problemelor noastre de azi, că el ne este mai mult ca oricine acel „far luminos” în stare să ne ajute a vedea prin ceaţa deasă care ameninţă să ne acopere, cere să închei tot cu el. De data asta însă aduc în atenţie un alt moment decât cel funebru. Un moment în care cei doi au stat faţă în faţă pe poziţii opuse, în timp ce istoria ştiinţei româneşti moderne îi percepe numai alături, ca fondatori, împreună cu Timotei Cipariu şi Alexandru Odobescu, ai studiului culturii noastre vechi, iar pe episcopul Melchisedec şi pe B. P. Hasdeu şi ca fondatori ai slavisticii româneşti, care va dobândi, prin amândoi, primele sale ecouri şi recunoaşteri internaţionale, pregătind totodată drumul unei mari şcoli slavistice româneşti în cadrul celei mondiale: şcoala întemeiată de Ioan Bogdan şi avându-l ca ultim mare reprezentant pe regretatul academician Gheorghe Mihăilă, a cărui ultimă lucrare s-a potrivit să fie revizuirea traducerii episcopului Melchisedec din opera de început al literaturii române, Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou, iar a cărui întâlnire cu marele înaintaş a fost în ziua de 14 mai din anul trecut. Revizuirea traducerii episcopului Melchisedec l-a dus la concluzia că era un temeinic ştiutor de slavonie, a cărui lucrare de acum, peste un secol n-a avut nevoie decât de puţine şi minore îndreptări înainte de a fi reeditată recent.

Episcopul Melchisedec, în calitatea sa de istoric al culturii noastre vechi, calitate ce prima, aşa cum am văzut, în ochii confratelui de breaslă şi colegului de Academie B. P. Hasdeu, a fost autorul a două studii care l-au transformat într-un adevărat deschizător de drumuri, nu numai la noi, ci pe plan universal. A fost al doilea autor, după Episcopul Macarie al Tambovului, al unei lucrări de referinţă despre cel mai important scriitor al literaturii bulgare vechi alături de patriarhul Eftimie, Grigorie Ţamblac. Lucrarea sa este şi astăzi universal cunoscută şi citată, după 128 de ani de la prezentarea ei în trei şedinţe ale Academiei Române, în 1884. Ea s-a tipărit concomitent în Memoriile Academiei, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie” şi în „Biserica Ortodoxă Română”.

A doua lucrare a fost consacrată Sfintei Paraschiva şi evenimentului aducerii moaştelor sale la Iaşi, în 1641, dată tot de el stabilită. Memoriul citit de el în şedinţa Academiei din 10 martie 1889 a provocat însă reacţia lui B. P. Hasdeu care – aşa cum arată Constantin I. Diculescu în monografia sa (p. 87 – 88, nota 3) a luat cuvântul chiar a doua zi spre a cere (conform celor consemnate în „Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbaterile”. Seria II, tomul XI, 1888 – 1889, Bucureşti, 1899, p. 55 – 57): „Că dacă această lucrare se va publica în „Analele Academiei Române” să se înlăture dintr-însa datele curat religioase rămânând numai partea istorică”.

Răspunsul episcopului Melchisedec a fost că „i se pare curioasă părerea d-lui Hasdeu. Academia este reprezentarea întregii lucrări intelectuale şi de idei ale românilor şi n-ar fi bine să-i fie ruşine de religie şi de credinţa poporului român”. La care B. P. Hasdeu a răspuns că Academia are o secţiune literară, una istorică şi una ştiinţifică, dar n-are şi o secţiune teologică. „P. S. Melchisedec este istoric şi teolog; în Academie însă a fost ales pentru lucrările şi erudiţiunea sa istorică, iar nu pentru credinţele sale religioase; de aceea crede că partea curat teologică a lucrării privitoare la minunile făcute de moaştele Sfintei Paraschiva nu poate fi publicată în „Analele Academiei Române”.

D. Sturdza, deşi nu-i mai era prieten autorului, declară că „fiecare membru al Academiei se bucură de o deplină libertate pentru ideile sale. Din cercul de ocupaţiune al Academiei nici o ştiinţă nu este exclusă; dacă teologia nu ar fi o ştiinţă, nu s-ar ocupa de dânsa bărbaţi şi cu inteligenţă mare şi cu ştiinţă vastă. D-sa din acest punct de vedere este pentru publicarea scrierii P. S. S. episcopul Melchisedec, dar adaoge că ar fi bine ca lucrările care se destinează „Analelor Academiei” să fie inedite, adică să nu se tipărească înainte în alte publicaţiuni” (studiul episcopului Melchisedec apăruse chiar în numărul din martie 1889 al „Bisericii Ortodoxe Române”).

Deşi pentru publicarea memoriului despre Grigorie Ţamblac acest principiu nu funcţionase, el a fost îmbrăţişat şi de Mihail Kogălniceanu şi în final de majoritate, pentru publicare fiind doar 4 voturi. Chiar înainte de votare, episcopul Melchisedec anunţase că „în urma acestor observaţii renunţă la tipărirea lucrării sale în „Anale”, „apoi răspunde d-lui B. P. Hasdeu că credinţa sa este atât de puternică, încât nimeni nu i-o poate schimba, şi dacă ar fi în Academie mai mulţi de părerile d-lui Hasdeu, P. S. ar preferi a renunţa să participe la lucrările ei”. (p. 57)

Este probabil singura mărturie de credinţă înregistrată vreodată în „Analele Academiei Române”. Ea ni-l arată pe cel ce o făcea în deplinătatea fiinţei sale de reprezentant al unei culturi române moderne din care dimensiunea religioasă să nu fie expulzată, ci recunoscută şi consacrată chiar în organizarea Academiei Române.

Că din nou marele ierarh se dovedea omul ale cărui propuneri au ajuns să triumfe chiar şi după plecarea sa din lumea aceasta, ne-o dovedeşte faptul că Academia Română a primit pentru întâia oară în 1991 un preot nu în calitate de savant într-un domeniu anume din afara teologiei, sau ca mare scriitor, ci tocmai „pentru credinţele sale religioase” (ca să ne folosim chiar de cuvintele lui B. P. Hasdeu), în persoana părintelui Dumitru Stăniloae. Primit ca membru corespondent la 3 iulie 1990, va deveni membru titular la 10 septembrie 1991. Odată cu dânsul vor triumfa, după mai bine de un secol, cele preconizate de „principele” episcopatului român în 1889.

Născut prea devreme pentru timpul său

Sfârşitul vieţii mitropolitului Melchisedec a fost marcat şi fără îndoială grăbit de faptul că adversitatea politică stârnită de opera sa epocală în slujba prestigiului şi bunăstării clerului român, perceput în acea vreme ca o rămăşiţă anacronică a unor timpuri revolute, a reuşit să-şi găsească neprieteni şi răuvoitori chiar printre confraţii săi, ale căror insulte l-au afectat profund. Episcopul Melchisedec, „se născuse prea devreme pentru timpul său”, şi-a dat sema peste 40 de ani de la trecerea sa în veşnicia lui Dumezeu, Episcopul Lucian Triteanu. Cred că şi Melchisedec însuşi a simţit aceasta . Nu a fost înţeles de foarte mulţi dintre contemporanii săi. De aceea a preferat să nu mai stingherească pe nimeni. Nu a mai ieşit din cetatea Romanului – pe care o numise cândva „azilul bătrâneţelor mele” – până ce s-a mutat la veşnicile locaşuri, în cetatea Ierusalimului celui de sus. Credincioşii cetăţii Romanului, însă, i-au păstrat vie amintirea. Pentru ei, „Episcopul şi cărturarul Melchisedec a fost mai mult decât oricine… S-a contopit în fiinţa sa tot ce Dumnezeu poate dărui unui om… A preţuit fără încetare şi slova, şi lumina, ca şi mlădierea muzicii. Condeiul său a acoperit câteva mii de pagini, ale căror rând cu rând cereau cercetare de fapte şi răsfoire de cronici. A dăruit apoi şi Cerului, ca şi privirii oamenilor, întruchipări de formă şi culori, sprijinind, prin înalta sa misiune, făurirea acestora. S-a contopit, apoi, zi de zi, şi rugă de rugă, cu vibraţiile înţelepte şi cuminţi ale cântării bizantine, desprinzând cu smerenie din succesiunile de neume, trăiri sacre ale ritualului creştin…. Slujitorul nostru întru cele dumnezeieşti s-a dăruit deopotrivă şi raţiunii cerului, ca şi celei pământeşti şi trăirilor sacre, ca şi demersului ştiinţific, promovând, în acelaşi timp, ca un ales vieţuitor uman ce a fost, spiritul de universalitate, de deschidere iluministă românească, înspre toate zările lumii. E un plus de gând, prin care noi romaşcanii îl preţuim pe episcopul nepereche Melchisedec şi îl considerăm ca pe un cărturar al renaşterii româneşti, el reuşind de minune, să apropie cerul de zbaterile pământului, dar să şi înalţe sensibilitatea umană către perfecţiunea divină” (Gheorghe A.M.Ciobanu, Un „Renascentism” muşatin, Monitorul de Roman, 18 mai 2001).

Ziua trecerii sale la ceruri a fost în perioadă pascală, sâmbătă, 16 mai 1892. Fraţii şi surorile sale, respectiv Episcopul Valerian, Arhim. Ieronim, schimonahiile Suzana şi Evdochia, la care se adăuga arhiereul Ioanichie Flor Băcăuanul, au aşezat în catedrala „Cuvioasa Parascheva” de la Roman trupul neînsufleţit al marelui ierarh, cântând Hristos a înviat. După 69 ani de viaţă dăruită lui Dumnezeu, Episcopul Melchisedec sărbătorea „paştele” personal. Asemenea Sfântului Andrei Şaguna din Transilvania aceloraşi timpuri, din pământul Moldovei pleca din această lume, supusă ispitelor şi greutăţilor, unul dintre cei mai mari episcopi români care a lucrat, cu timp şi fără timp, pentru reafirmarea Ortodoxiei româneşti de la sfârşitul veacului al XIX-lea, fiind un fervent luptător pentru dezrobirea neamului românesc. Să nu uităm că Melchisedec fusese aproape 20 de ani cel mai inspirat ierarh al sinodului românesc din epoca în care „Mama neamului românesc”, cum a numit-o Eminescu, îşi redefinea statutul de Biserică apostolică, iar poporul român bimilenar îşi restructura identitatea între popoarele şi civilizaţiile europene.

Sexacentenara Arhiepiscopie a Romanului şi Bacăului tresaltă de bucurie astăzi că în dipticele său este înscris numele Episcopului Melchisedec Stefănescu, a cărui personalitate este unanim recunoscută atât de oamenii Bisericii, cât şi de cei ai culturii româneşti sau chiar universale.

O restaurare întemeiată şi necesară

La împlinirea a 120 de la naşterea în ceruri a eminentului ierarh, nu ne rămâne decât să tragem concluziile, potrivit criteriilor statornicite de Biserică, pentru a mai adăuga, în multitudinea însuşirilor ce definesc personalitatea Episcopului Melchidesedec, şi pe cea de mărturisitor şi apărător al credinţei, adică pe cea de sfânt ierarh al Bisericii Orotodoxe Române. Astfel, sinaxarul sfinţilor români s-ar întregi cu numele unui ierarh-cărturar care a ştiut să menţină aprinsă lumina Ortodoxiei la un popor ce risca să se piardă în tenebrele iluminismului postrenascentist, iar în ceruri ar fi purtătorul rugăciunilor noastre înaintea scaunului Preasfintei Treimi. De asemenea, Biserica noastră ar face o restaurare chipului celui care a fost cernit de unii dintre contemporanii săi înainte ca acesta să-şi dea obştescul sfârşit. Ar fi tocmai recunoaşterea faptului că locul celui ce şi-a închinat toată viaţa Bisericii şi neamului este în panteonul marilor ierarhi, dascăli ai Bisericii Ortodoxe, iar în ceruri în ceata sfinţilor, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, o ceată care sporeşte în mod binecuvântat an de an, tocmai fiindcă nevoile noastre de azi au trebuinţă de un sobor numeros care să se roage pentru noi lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, cu cuvintele „Sfântului Preacurat al ghiersului românesc”: ”Din valul ce ne bântuie/ Înalţă-ne, ne mântuie…”

Dar fiindcă voia lui Dumnezeu a fost ca pe cărările vieţii mele să ajung a sluji la altarul la care a slujit cândva marele episcop Melchisedec, sunt dator să mărturisesc şi eu aici acelaşi crez cu al lui, citându-l tot din Testamentul în care singur ne-a enumerat caracteristicile şi temeiurile acelei sfinţenii de care în ceasul de faţă neamul nostru şi Biserica sa au nevoie mai mult ca oricând şi pe care el a întruchipat-o deplin: „Am dorit în viaţa mea dezvoltarea spre bine a instituţiunilor religioase din România, ce ni le-au transmis pietatea şi râvna strămoşilor noştri, pentru cultura intelectuală şi morală a poporului român.

Mi-a fost preţios progresul şi ridicarea naţiunei din decăderea ei seculară.

Am iubit ştiinţa şi pe oamenii devotaţi ei, şi am urât ignoranţa şi pe apărătorii ei. Am crezut că numai ştiinţa, unită cu sentimentul adevărat religios, va ridica clerul şi Biserica noastră la înălţimea cuvenită şi la conştiinţa datoriei.

Am crezut că fără cultură, clerul va continua a rămâne amorţit şi stăpânit de prejudiţiile vulgare, de viţii, şi spre batjocura despotismului unor ambiţioşi, vani şi speculatori de cele sânte; iar Biserica o instituţiune moartă, destinată numai a acompania pe morţi la mormânt.

Am iubit poporul şi am dorit îmbunătăţirea soartei lui materialiceşte şi moraliceşte.

Am privit cu adâncă durere la degradarea şi distrugerea institutelor religioase strămoşeşti, care fiind legate cu istoria ţărei şi plantate adânc în spiritul religios al poporului, ar fi putut deveni atâtea instituţiuni pentru cultura intelectuală, morală, industrială a poporului şi de aziluri pentru neputincioşi şi pentru orfani.

Cât am fost în viaţă, am lucrat în sensul acestor dorinţe ale mele sufleteşti, întrucât m-au ajutat mijloacele şi puterile mele.

Acum depun la altarul patriei aceste aspiraţiuni şi credinţi ale mele, împreună cu rodul ostenelelor mele din viaţa ce am percurs în lumea aceasta”.

Aceste cuvinte s-ar asemăna cu cele ale Sfântului Apostol Pavel care, simţindu-şi sfârşitul în temniţa din Roma, îşi exprima ultima dorinţă: „Că eu de acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător,şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei, 4, 6-8).

Fie ca Dumnezeu să ne dea puterea de a-i arăta că acea patrie la altarul căreia îşi depunea aspiraţiile şi credinţele vieţii sale acum 120 ani, când scria cele de mai sus, este încă vie, este încă puternică, şi i le poate primi! Cuvintele sale, slove scrise în conştiinţa neamului, devin liantul şi modelul generaţiilor aşezate în slujba credinţei noastre strămoşeşti.

 

www.epr.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Melchisedec Ştefănescu și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.