Mariana Cristescu – Dreptul la greaţă sau „bâlciul deşertăciunilor”!

Conchita Wurst, pe numele ei (lui!) real Thomas Neuwirth, în vârstă de 26 de ani, a devenit al doilea transsexual care a obţinut trofeul Eurovision. Mare surpriză, mare scofală, mare mizerie, mai mare ruşinea! În 1998, Dana International – altă dihanie! – câştigase finala desfăşurată la Birmingham, Marea Britanie. Bine a ajuns lumea de azi! „Femeia cu barbă” (altădată arătată doar prin bâlciuri!) a obţinut 290 de puncte, cu melodia „Rise like Phoenix”.
Mădălin Voicu, unul dintre juraţi, confirma pentru „Ring” ceea ce, de altfel, ştiam, nu de azi, de ieri: „Nu doar piesa şi interpretarea contează, sunt şi alte lucruri importante. E ca atunci când alegi preşedintele unei ţări, nu doar oamenii decid. 50% contează părerea publicului şi 50% părerea oamenilor importanţi din străinătate. Dacă s-ar fi pus problema să luăm noi trofeul, ei ce ar fi câştigat? E o chestiune de lobby care ţine de sponsori, de bani. La noi e debandadă şi nu putem organiza la nivel decent o asemenea finală Eurovision”.
Nico, membră a juriului naţional şi internaţional Eurovision, a explicat şi ea de ce Eurovision 2014 a fost câştigat de Conchita Wurst: „Îi felicit pe Paula şi pe Ovi pentru prestaţie, cu siguranţă meritau mai mult, dar trebuie să ne gândim că euforia creată în jurul câştigătoarei a fost datorată şi faptului că a vândut o poveste şi un show pe măsură, iar majoritatea fanilor Eurovision sunt travestiţi şi gay”.
Şi, atunci, ce mama dracului căutăm noi pe acolo? Concursuri pentru oameni normali nu mai există?
Organizatorii danezi ai Eurovision 2014 declaraseră, de fapt, din capul locului, că tema principală a evenimentului este „toleranţa”, steaguri în culorile curcubeului – simbolizând comunitatea gay – fiind afişate peste tot în Copenhaga. Cu jena de rigoare, habar n-am avut, mărturisesc. Altfel, nici nu m-aş mai fi agitat pentru echipa noastră de excelenţi interpreţi, şi, în locul juriului din România, o(îl) trimeteam, din capul locului, fără nicio preselecţie, pe Naomi. Doar avem şi noi „faliţii” noştri, cu chip mai uman şi nu lipsiţi de calităţi! Poate prindeam şi noi un loc mai bun, măcar între primii 10 din clasamentul final!
Ce s-a văzut, până la urmă, sâmbătă seara, la Copenhaga, în finala Eurovision Song Contest 2014? Un „cocktail de kitsch, pop şi politică”, ingredientele fiind cântăreţi din 26 de ţări, între care „doamna cu barbă”, la concurenţă cu două gemene din Rusia şi o preferată a publicului din Ucraina, suedeza Sanna Nielsen fiind cotată, din start, la casele de pariuri, cu cele mai mari şanse de a câştiga ediţia. Şi, totuşi, „socoteala de acasă” nu s-a potrivit cu cea din târgul gay! Altele au fost jocurile, altcineva a tras sforile. Până şi numele de scenă ales de „regina” Eurovision , care déjà nu mai intrigă pe nimeni, e o carte de vizită edificatoare: Conchita înseamnă „cochilie” (dar şi, conform dicţionarului, „organ genital feminin sau o persoană petrecăreaţă, cu chef de sex”), tandemul cu cârnăciorul din traducere („wurst”) conferind pseudonimului transparenţa dorită, vulgară şi sfidător exchibiţionistă.
În clasamentul finalei, domnişoara Cochilia Cârnat a fost urmată de Olanda, Suedia şi Armenia, România, reprezentată de Paula Seling şi Ovi, încheind pe locul 12. După finală, Paula a declarat: „Sunt fericită că am avut ocazia să cânt pentru România, pentru oameni cu vise frumoase, cu gânduri şi dorinţe înalte. Am visat la un miracol… poate nu a fost timpul lui. Am cântat cu tot sufletul, ne-am pregătit ca pentru un real campionat de muzică europeană. Suntem fericiţi dacă voi aţi fost mândri de noi”. Dezamăgit, la rândul său, Ovi a spus: „Oficial, este ultimul Eurovision la care particip. E timpul să trecem la hituri de-acum”.
Până la urmă, încercând să mă obiectivez, în baza cunoştinţelor mele muzicale acumulate, oficial, vreme de mai bine de trei decenii, pot confirma şi eu că vocea… Conchitei e bună, iar piesa… bunicică. Nu grozavă, nu de trofeu, fiindcă au fost altele şi mai bune. Părerea mea! – ca să citez un clasic în viaţă.
Mărturisesc, parcă niciodată nu am fost atât de dezamăgită de concursul ăsta, din an în an mai penibil, cu evidente conotaţii politice, grotesc, doar pe ici colo cu câte o fereastră de lumină. Nici măcar înfrângerea, nedreaptă, a echipei noastre, datorată în mare parte şi lipsei de reacţie şi patriotism a diasporei româneşti, nu m-a revoltat şi îngrijorat atât cât declaraţia obraznică, sfidătoare de-a dreptul, a… câştigătoarei, în conferinţă de presă, menţionându-l pe preşedintele rus Vladimir Putin, temut pentru declaraţiile homofobe şi măsurile sale anti-gay dinaintea Olimpiadei de la Soci: „Nu ştiu dacă Putin se uită, însă, dacă da, cred că am spus-o deja foarte clar. Suntem de neoprit!”.
Într-adevăr, în ultima vreme, cu largul concurs al noii Ordini Mondiale, minorităţile sexuale au devenit din ce în ce mai vizibile şi agresive. Sper că ceva se va întâmpla şi le va mai potoli chiar şi înainte de Sfârşitul Lumii, atât de citat de nenumăraţi prezicători.
Revenind la politica Eurovision, trebuie menţionat că mulţi dintre spectatorii de la Copenhaga , mari „viteji”, le-au huiduit pe reprezentantele Rusiei – gemenele Tolmachevy, nişte copile de 17 ani. Mai mult, pentru a adăuga noi controverse, organizatorii competiţiei au stabilit ca voturile din Crimeea – anexată recent de Rusia – să fie adăugate celor din Ucraina, acestea bazându-se pe codurile telefonice naţionale existente. În mod evident participarea Rusiei a avut de suferit din cauza politicii expansioniste a ţarului Vladimir, dar mai ales pentru că nu recunoaşte şi nu respectă drepturile minorităţilor sexuale. „Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia” – spune, pe drept, o veche zicală românească şi, desigur, nu de jalea Rusiei mă doare pe mine acum, ci de vremurile pe care am ajuns să le trăim. Vai de capul nostru!
În concluzie, … „o brunetă austriacă, cu talie suplă şi zâmbet felin, a luat, de 10 mai, premiul Eurovisionului” – scrie Radu Golban, în articolul intitulat „Tron sau Eurovizion”. – „Doar barba interpretei stârneşte nedumeriri asupra voinţei procreaţiei de a trimite pe pământ un Adolf sau o Evă – continuă acelaşi. – Cel puţin de data acesta divinitatea nu a dăruit Austriei un exemplar cu talent la desen care să cotropească Europa cu soldaţi, ci un simplu puşti androgin cu simţ muzical, care să capteze un întreg continent printr-o piesă mediocră şi mişcări din şold. După mai bine de optzeci de ani, «made in Austria» supune, prin puterea voturilor telespectatorilor, fără un singur glonţ, întregul Hinterland până la Ural.”
Aşa ne trebuie! Şi totuşi…Când am scris, pe internet: „Sinistru şi grotesc. Oricât de bune ar fi vocea şi piesa, câştigătorul nu e decât un exchibiţionist care resuscitează Sodoma şi Gomora, iar dacă publicul intră în delir când vede «femeia cu barbă» înseamnă că e Sfârşitul Lumii”, un internaut… „temperamental” mi-a replicat: „Eşti proastă, fă!”. Oi fi. Nici măcar apelativul nu mă poate deranja, fiindcă e în trend, se poartă şi pe la Guvern. Altul mi-a reproşat că „mi-au spălat popii creierii”. Aşa o fi şi asta. Buni popi!
În fond şi la urma-urmei, dacă toată lumea are drepturi, ba la autonomii pe criterii etnice în miez de ţară, ba la exchibarea sexualităţii minoritare, ba la condiţii de lux la Mititica, eu de ce n-aş avea dreptul măcar la… greaţă? Părerea mea!
Mă opresc aici, fiindcă am văzut lămâi frumoase la magazinul din colţ şi coada e mare…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Mariana Cristescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.