Burgul transilvan – Ovidiu Cărpuşor

Burgul transilvanOvidiu Cărpuşor este un artist care caută mereu în el însuşi noi faţete, îl plictiseşte să se repete şi încearcă să nu devină unilateral. El nu suferă de prejudecata unităţii stilistice, atât de înrădăcinată în mentalitatea multor artişti şi care ajungând obsesie, provoacă inhibiţii. Un spirit neobosit, mereu în căutarea unor noi soluţii şi drumuri artistice, ce refuză cantonarea într-o anume manieră sau tip de expresie plastică, defineşte investigaţiile sale. El s-a afirmat deopotrivă în domeniul picturii, al graficii, al artelor decorative sau al iconografiei. Incredibila sa vitalitate şi putere de muncă este evidentă atunci când parcurgem lista activităţilor în care este implicat: specialist în restaurare atestat de MCCPN, teoretician al artei, designer de interior, participant la diferite cursuri de Drept muzeal, Constituţional, Umanitar, Internaţional, de Management muzeal, al firmei, resurselor umane, etică în afaceri, de teoria organizaţiilor, marketing, metodică şi pedagogie, etc.
Beneficiar al unor Burse de performanţă şi de merit în timpul studiilor, doctorand şi absolvent de Master şi Facultate de profil la Universitatea Naţionala de Artă Bucureşti şi Sibiu, cu nenumărate atestate şi diplome obţinute cu ocazia participării ca organizator şi coordonator al unor programe artistice şi festivaluri de artă derulate în diverse ţări pentru promovarea imaginii României în lume, având la activ reuşite lucrări de restaurare atât în ţară dar şi în străinătate (la Roma,Veneţia, Milano, Viena), Ovidiu Cărpuşor se afirmă cu consecvenţă şi ca artist plastic. A obţinut premii la Saloane de caricatură, la Concursuri internaţionale de pictură şi participă în mod constant, din 1999, la Expoziţii în ţară şi străinătate, nelipsind de la nici una din ediţiile Salonului Judeţean Braşov având la activ peste 120 de expoziţii personale (incluzând-o şi pe cea cu caracter permanent din incinta Transilvania Art Gallery din Braşov). >>>

Reclame

Octavian D. Curpaş – Românul care scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec

Trăind o viaţă trepidantă, neobişnuită – aş putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereuşite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învăţat în permanenţă din experienţa lui şi a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea să-şi adune în preajmă o mulţime de oameni valoroşi. Unul dintre aceştia este Costică Vâlceanu, căruia îi pastrează vie amintirea şi despre care-mi vorbeşte la superlativ. Un erudit rasat, modest şi rezervat, care a dăruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interacţionat şi ţinându-şi doar adevăraţii prieteni aproape, Costică Vâlceanu îl întâlneşte pe nea Mitică în Canada, la Montreal.

Neamurile ţi le dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi

Mitică Sinu nu s-a asociat niciodată cu oricine. Toată viaţa l-a urmărit sfatul bunicului său, nea Niculiţă, un ardelean cinstit, cu mult discernământ, care i-a spus: Să stai în preajma unui om, doar dacă vezi că are sâmbure în ceea ce spune. Dacă nu are această virtute, lasă-l acolo unde l-ai găsit! Şi bine-a grăit, cu înţelepciunea-i neaoşă, românească, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învăţămintelele căruia şi-acum, la vârsta senectuţii, îşi mai aduce aminte! Viaţa l-a călit, l-a încercat mult şi nea Mitică a trebuit să-şi selecteze cu mare atenţie prietenii, pentru că societatea în care trăia (de fapt, perfect valabil şi pentru ziua de astăzi) predispunea la tot felul de surprize neplăcute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretenţiile şi înclinaţia spre oamenii cu scânteie, în prezenţa cărora se simţea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii săi – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino să-ţi prezint un om cult! Şi i-a făcut cunoştinţă cu Costică Vâlceanu, un adevărat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit. >>>

Mihai Horga – Echilibru

Ca să câştige unii
Să piardă vor fi mulţi…

Ca să rămână unii
Să plece vor fi mulţi…

Ca să trăiască unii
Să moară vor fi mulţi…

Ca să mănânce unii
Să rabde vor fi mulţi… >>>

Constantin Enianu – Clasic și sănătos: Rafael

În secolul XV, în localitatea Urbino din centrul Italiei se afla curtea prosperă a ducelui Guidobaldo di Montefeltro, conducător militar şi estet renascentist. Urbino reprezenta unul din centrele umanismului, loc al artiştilor, poeţilor şi savanţilor, printre care se afla şi Giovanni Santi, tatăl lui Rafael. Acesta din urmă a venit pe lume în primăvara anului 1483, având o copilărie nu lipsită de griji. La opt ani, şi-a pierdut mama şi sora, iar la 11 ani, se stinge şi tatăl său. Mai târziu Rafael a scris: „Nu pomenesc de ce mi s-a luat. Prea multă durere duce la moarte.” De băiat a avut grijă în continuare un unchi. Atelierul lui Giovanni Santi, unde Rafael învăţase să deseneze, a fost condus apoi de un meşter. Prietenii de la curte au avut grijă ca Rafael să primească educaţie, iar, ulterior, ducesa de Montefeltro şi arhitectul Donato Bramante l-au susţinut, în momente dificile din viaţă.
La numai 17 ani, Rafael era deja „pictor maestru”. Era acum timpul să se dezvolte în alt loc artistic mai elevat decât Urbino. Tânărul artist a trecut munţii către Perugia şi atelierul lui Pietro Perugino, unul dintre cei mai preţuiţi pictori ai vremii şi unul dintre ultimii cei mai buni maeştri ai picturii medievale italiene, ce practica un stil tradiţional, inspirat din pictura bizantină. Perugino, devenit mentor al lui Rafael, începuse lucrul la „Camera zarafilor”, o creaţie caracterizată prin detaliile atente şi hieratismul personajelor care vădesc inserţii de adevăruri universale în viaţa oficială. Personajele lui Perugino, nefiind oameni vii, ci sfinţi, lucrarea trebuia să fie dovada pioşeniei celor care o comandaseră. Diferenţa dintre stilul lui Rafael şi cel al lui Perugino poate fi remarcată la frescele din capela San Severo, din Perugia, unde pictorii au lucrat împreună, Perugino decorând partea de jos a pereţilor cu personaje statuare. Deasupra lor, Rafael a înfăţişat imaginea lui Iisus cu şase sfinţi, încercând să creeze adâncime spaţială şi conferind viaţă personajelor sale. Ca şi în cazul altor artişti, aici se vede ceva ce va deveni o cezură esenţială în istoria picturii. Însă, în această etapă, Rafael urma încă modelul lui Perugino. Asimilarea rapidă a ideilor altor pictori e o trăsătură importantă în evoluţia lui artistică. „Încoronarea Fecioarei” arată cât de >>>

George Petrovai – Continuă masacrul pădurilor românești. Până când?

Faimoșii codri de odinioară ai României sunt doar o amintire. Căci dacă pe-atunci codrul era frate cu românul, azi el este frate cu străinul, iar românul a ajuns să nu mai fie frate nici măcar cu fratele lui basarabean, bucovinean și de mai departe (așa numita diasporă).
Și altă dată românii au cunoscut vremuri de mare restriște (de pildă sub călcâiul de fier al turcilor, muscalilor sau ungurilor, respectiv în timpul ori după războaiele pustiitoare purtate cu aceștia), dar niciodată până în prezent, nici măcar în timpul celor două conflagrații mondiale, România n-a cunoscut un asemenea asalt al tâlharilor interni și externi asupra bogățiilor sale, asalt purtat ba cu știință, ba cu artă de către floarea cea vestită a pungașilor planetari, dar întotdeauna cu socoteală, răbdare și acte în regulă, până la definitiva sluțire a chipului său de țară ospitalieră și până la expatrierea multora dintre demnii ei fii, îngroziți de această demențială sarabandă a jafului și corupției ridicate la rangul de politică de stat.
Străinii cunosc prea bine rolul vital al pădurilor în crearea și menținerea echilibrului ecologic, un echilibru fără de care nici măcar nu poate fi imaginată complicata funcționare a actualelor societăți hiperindustrializate și atât de poluate: purificarea aerului, fixarea solului (prevenirea alunecărilor de teren), filtrarea apei cu acest ideal filtru constituit din rețeaua complicată a rădăcinilor. Nu în ultimul rând, pâlcurile (perdelele) de păduri de la șes au un rol esențial în procesul de menținere a umidității solului și aerului în perioadele de secetă, precum și în procesul de apărare nu doar a culturilor, ci și a localităților de vânturile puternice din toate anotimpurile, respectiv de furia zăpezilor viscolite.
Unde mai punem la socoteală efectul odihnitor și reconfortant al pădurilor pentru oameni și pentru feluritele viețuitoare cu păr și pene care le populează, deci importantul rol ce le revine pădurilor în profitabila industrie a turismului… >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Marin Preda, la 34 de ani de la moarte

Mai este Marin Preda actual după 34 de ani de la moartea lui? Iată o întrebare care preocupă atât critica literară cât și pe omul de rând. Cei născuți după 1989 sunt din ce în ce mai dezinteresați de opera lui Preda. Mulți cred că scrierile lui Preda au fost interesante pentru perioada când au fost scrise pentru curajul lor de a strecura anumite aspecte negative la adresa perioadei amintite. Mai este interesantă azi moartea unui milițian din „Cel mai iubit dintre pământeni” când astăzi polițiști au ajuns să se bată cu infractorii? Mai sunt interesante cele trei iubiri ale lui Petrini când astăzi iubirea se vinde la tarabă? A început să fie ignorat și de profesori și de manualele de limba română. „Moromeții”- ultimul roman din viața satului- nu mai este gustat cititori. Nu vreau să fac apologia operei lui Marin Preda, dar mi se pare că după el, numeni n-a mai scris atât de frumos despre țăranul român de la câmpie.
Marin Preda, cel mai mare creator epic român după Liviu Rebreanu (Bogza). Marin Preda are ceea ce n-au mulţi creatori: o filozofie de existenţă, un mod, adică, de a gândi omul şi relaţiile lui cu universul (Eugen Simion). Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este ţăran, adică născut la ţară, adică din ţărână, adică din pământ (Nichita Stănescu). Marin Preda, prozatorul care, ca toţi marii scriitori, în anumite momente de cumpănă, a ştiut să-şi rişte confortul, poziţia, liniştea, să iasă, cu viaţa lui cu tot, în faţa contemporanilor şi să apere dreptul la taină al creaţiei (Adrian Păunescu). Marin Preda, un nume care mă tulbură, mă fascinează şi mă doare (Fănuş Neagu)…
Curaj, iată ce a avut Marin Preda atunci câd majoritatea scriitorilor tăceau conspirativ de frica securității. >>>