Irina Lucia Mihalca – versuri

Impromptu pentru tine

Am aruncat în neant
toate semnele de punctuaţie,
toate cuvintele nespuse din spaţiile albite.
Lumina are distanţe sau e necuprinsă?
Imaginaţia ta, iubito, este ca un pârau limpede
ce vrea să treacă şi prin pietre,
una din pietre sunt eu, cântecul eşti tu!

Dincolo de vânt nu este niciun vânt,
dincolo de cântec nu este niciun cântec,
dincolo de vis nu este niciun vis,
dincolo de spaţiu nu este niciun spaţiu,
spaţiul, chiar dacă de necucerit,
uneori e vântul, uneori e cântecul,
uneori e visul în care păşim nedumeriţi.

Simţi cum punctele
îngreunează spaţiile dintre noi?
Cândva, un punct înnegrit
te-ndurera atât de mult,
măreşte, acum, la infinit punctul acela
şi vei vedea ce înseamnă,
– un punct abisal –
un punct legat de un altul, construit în spirala
când ascendentă, când descendentă.

Nu cred în punctul tău implantat
la hotarul tăcerii, chiar dacă nu dispare,
nu cred în acel punct fără întoarcere,
după fiecare punct urmează noi şi noi întinderi.
Nu cred în natura moartă a tabloului privit împreună,
nu cred în norii întunecaţi purtaţi de furtuni trecătoare,
nu cred în penitenţa impusă,
aurorele nu obosesc în puncte de suspensie,
ascund gânduri şi preced dialoguri.

Vreau să mă opun
şuvoiului răcoros şi puternic,
am mereu un vis în care
cuvintele tale se contopesc cu el.
Dincolo de fulgerele ploii ai revenit,
îţi aminteşti cum mi-ai prins mâna în ploaie?
Zâmbetele nu se pierd stinse în noapte,
visele sparte suspină
agăţate, încă, de firele de păianjen
din oaza deşertului de nisip al patului tău.

O oră ţi-ar fi inversat polii definitiv,
nu te-ai mai fi întors pe acelaşi drum,
deschide uşa cu piciorul
şi caută acolo cheia strigătului tău,
aştept tulburarea apelor
spre vindecarea inimii mele!
Dansează cu viaţa, iubitule!
Cred în câmpia infinită din noi,
în fiecare petală depusă fundaţiei construite
şi-n zborul nemărginit spre aştri.

Am nevoie de clipele care vin
şi trec prin noi din clepsidra veşniciei,
de muzica ce lasă să curgă timpul
în inimile noastre, ca un foc ascuns
în exilul unui destin, răscolind tot universul,
de pierderea mâinilor noastre
ce-alunecă liber în briză şi culoare,
de fascicolul sărutului
ce trece prin lumina stelelor,
de interludiul parcurs
de ceaţa ce-adună praful nopţii,
lăsând, în urmă,
o dâră a tăcerii şi melancoliei.

Dacă tu eşti cerul atunci
mâna mea e întinsă spre lumina din tine!
Când Totul se oglindeşte într-un punct,
acel punct se revarsă în Totul,
de tine, de mine, de noi, am nevoie…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Irina Lucia Mihalca și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.