Interviu cu scriitorul basarabean Leo Butnaru, la Iaşi

Butnaru LeoUnul din cei mai importanţi scriitori basarabeni, Leo Butnaru, s-a născut la Negureni, Orhei, Moldova (5. I. 1949), este licențiat în jurnalism și filologie al Universității din Moldova (1972). A activat în presa periodică, de la redactor la redactor-șef la revistele „Tinerimea Moldovei”, „Literatura și arta”, „Moldova”. A debutat cu placheta de versuri “Aripă în lumină” (1976). În ianuarie 1977 devine membru al Uniunii Scriitorilor din URSS. În septembrie același an, este eliberat din redacția ziarului “Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre M. Kogălniceanu care contravenea liniei ideologice oficiale. În perioada 1990-1993 a fost vice-președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Din 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. În perioada 1998-2005 este președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, din 2005 – membru în Consiliu, iar din 2009 – și în Comitetul Director al USR. Profitând de prezenţa sa la recenta sărbătoare a Zilelor Convorbiri literare de la Iaşi, care au avut loc în perioada 24-25 aprilie, l-am provocat la un scurt interviu.

– Leo, de la volumul tău de debut, „Aripă în lumină”, din 1976, ai publicat numeroase volume de poezie. Care dintre ele consideri că este cel mai reprezentativ pentru creaţia ta?

– Până a mă întreba, presupuneam că ar fi fost vreo 6-7 cărţi, editate până în 1989 cu alfabetul elaborat de Kiril şi Metodiu în baza buchilor elineşti. Dar acum, încordându-mi niţel memoria, pot da o statistică precisă: am editat cinci volume de poeme, unul de proză –„De ce tocmai mâine-poimâine?” şi altul de interviuri – „Răspuns şi răspundere”. Care e mai reprezentativ?… În mai multe antologii pe care le-am editat pe parcursul anilor am inclus poeme şi proze din primele mele cărţi. Ba chiar unii colegi mai tineri, cum ar fi Dumitru Crudu în revista „Stare de urgenţă”, mi-au extras versuri din prima carte, publicându-le cu comentariul: „…de parcă ar fi fost scrise astăzi”… Atunci, în 1976, un critic remarca „alarmant” că în prima mea carte nu comisesem „nicio pereche de rime”! Adică, ţărănaşul de ieri, făcând facultate, bibliotecă şi intensă autodidaxie, s-a simţit absolut confortabil în fluxul poeziei moderne. De altfel, ca şi al prozei. Aici m-a ajutat, bineînţeles, permanentul contact cu literatura română descătuşată tot mai mult după 1961.

– Cum trăiesc scriitorii din Basarabia? Îi ajută vreo instituţie oficială?

– Între 1990-1993 am fost unul din cei doi vicepreşedinţi ai USM, responsabil de relaţiile literare. (De unde şi nota de jurnal reprodusă mai sus.) Între 1998-2005 am fost preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Astăzi fac parte din consiliile acestor două organizaţii scriitoriceşti, dar nu am o funcţie oficială, cu toate că s-ar găsi de muncă pentru mine şi pe acolo, dar – asta e – de la un moment încolo literatura personală devine tot mai geloasă, te vrea deplin în serviciul ei. Ba chiar, din acelaşi motiv, m-am retras şi de la pupitrul cenaclului literar-artistic „Perpetuum” de la Biblioteca „Transilvania” din Chişinău, pe care l-am vârfuit circa două decenii. În genere îmi vine greu să înţeleg scriitorii care nu fac tot posibilul ca să-şi câştige libertatea de creaţie, cu toate că azi e tot mai greu să se întâmple aşa ceva, încât mulţi colegi mor… la post extra-literar. Crizele de tot soiul sunt cu mult mai dure decât trecătoarele crize de creaţie… Asta e: chiar şi atunci când scriitorul trăieşte într-o suficient de maleabilă libertate socială, spirituală, neafectată de ideologie şi cenzură, el nu poate spune că are şi o „deplină” libertate de creaţie, odată ce, de cele mai multe ori şi în cazul celor mai mulţi scriitori, lipseşte o componentă deloc importantă a respectivei libertăţi: componenta ei economică, financiară. Ce faci în deplină libertate cu portmoneul gol? Nu poate să se facă abstracţie de relaţia creaţiei cu, pardon, buzunarul, punga. Dar nu sunt sigur că pot da un răspuns „mulţumitor” la cele două întrebări adiacente, pentru că niciodată nu am fost un colectivist, chiar dacă am făcut şi fac parte din uniuni scriitoriceşti (cândva, din URSS, acum din Moldova şi din România); nu-mi place să încerc a răspunde pentru alţi colegi, dat fiind că, pe fiecare în parte, îl consider că este sau ar trebuie să fie o personalitate distinctă, inclusiv în relaţiile sale cu statul.

– Ai invocat noţiunea „perpetuum”. S-ar potrivi şi în existenţa literaturii?

– Sigur. Pentru că revelaţia scrisului, creaţia ţi se întâmplă asistată de conştiinţa ştafetei, cum se spune, pe care ai preluat-o de la alţii şi, eventual, ai putea să o predai altora. Acesta e perpetuumul în literatură. Dar, probabil, nu şi… mobile (acest perpetuum). Fiindcă zice Eclesiastul, totul şi toatele au un final definitiv… Pentru că ce altceva ar însemna deşertăciunea deşertăciunilor şi vânarea de vânt?

– Şi totuşi, într-o mai mare sau mai mică măsură, nu pot să nu te preocupe reacţiile faţă de opera ta, dar şi faţă de fapta, de caracterul tău „extraliterare”…

– În visul său ideal, în dorinţa lui sacramentală, un artist este naivul care ar dori să aibă o aderenţă general-pozitivă, încuviinţătoare şi, dacă se poate, chiar admiratoare. Însă lumea e diferită, poate fi şi indiferentă sau rău intenţionată, arogantă şi orgolioasă, invidioasă şi cârcotaşă, iar parte componentă a acestei lumi sunt şi colegii săi, ai artistului, şi ei de diverse categorii şi reacţii, nici pe departe toate încuviinţătoare. Şi chiar dacă artistul conştientizează aceste diferenţe, această alteritate, precum o facem noi acum, el mai crede în adâncul său secret că dânsul ar putea fi o excepţie. Dar nu poate fi, totuşi, şi nu o singură dată reacţiile care îl privesc chiar îl… ţintesc, îl atacă, îl otrăvesc. La o adică, nici el nu e cheie de biserică, nu-şi agreează colegii ca într-o generală acceptare, adeziune. Astfel că şi eu şi scrisul meu ne aflăm în acest general-plural vorbit, mărturisit.

 

A consemnat Nicolae SAVA

http://zch.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Leo Butnaru și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.