Irina Lucia Mihalca – versuri

Cu-a dragostei lumină

 

În fântâna inimii am intrat împreună

şi, pas cu pas, adânc

ne-am continuat drumul sub cerurile înstelate.

 

Eu, rază de lumină,         Tu, torent al cosmosului,

Eu, val neobosit                Tu, ţărm al mării mele

când domol şi racoros,         mereu aşteptat şi aştepând,

când furtunos şi înăbuşitor    mereu întregul prelungirii mele.

 

Cu respiraţia ta ai atins-o!

O barcă, efemeră sub steaua, luceafăr-călăuză…

 

Eu, dintr-un timp anume,                        Tu, din acel prezent

– steaua mult dorită.                           – scânteia inimii mele.

 

Din ochii tăi am îndepărtat, rând pe rând, norii,

– un zbor de fluturi pe cărările durerii tale curgătoare –

am cules spinii tăcerilor străine

şi ţi-am privit lumina, pornind în larg s-o ajung.

 

Pe marginea fierbinte a lumii, nu am simţit distanţa,

Am construit fundaţia petalelor zidirii noastre,

– copilul unui vis –

Am redat inocenţei lumini multicolore

şi albe flori de hoya

în timpul ăsta nemilos de scurt,

un alt timp mai aproape de alţi timpi,

– un timp uitat –

Atât de intens îl simţim?

 

Cu credinţă, speranţă şi dor

– două vase prin care iubirea

curge dintr-unul în altul, un transfer de lumină –

am înălţat copacul vieţiii. Un timp pentru toate!

Vocea mea ţi-a activat dorinţa,

prin focul sărutului a gemut templul trupului,

Cu roua ochilor am udat rădăcinile,

ridicandu-şi ramurile spre infinitul iubirii.

 

Tu… Eu … o mângâiere

pe-a sufletului durere goală

în clipa prezentă

Etern

În timpul de ieri.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Irina Lucia Mihalca și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.