Alexandru Spătaru – versuri

O reîntâlnire

A fost o noapte neobişnuită.
Ne-am reîntâlnit după
o lungă trecere de vreme.
Nu te-am văzut.
Nici n-ar fi fost posibil.
Demult ţi-a devorat
chipul, făptura
un abis teluric.

Într-o plutire
printre curcubee, erai
doar un contur ţesut dintr-o mătase
din caier de lumină.
Te-am cunoscut din grai.
„Ce grâu frumos, nemaivăzut!”,
ai exclamat laolaltă
cu un lan de spice aurite.
„Şi noi ce
nemaipomenite suntem!”,
i-am replicat într-un extaz comun
cu un câmp de flori albastre.

N-a fost obişnuită
nici ambianţa micului dejun
din dimineaţa ce-a urmat.
Din pâinea caldă de pe masă,
din florile de la fereastră
noi am continuat cu însufleţire
comentariile despre
minunile acelea
aurie şi albastră…

Călătoria

În navigaţii solitare,
vâslim din greu în largul
unor mări potrivnice.
Valuri imprevizibile
– furtună rea când
nu sunt zbuciumate –
trec prin noi.

Ne copleşeşte
un adevăr din urmă.
Ne-a prins ca într-o gheară
un epitaf-avertisment
ultimativ de pe o piatră
funerară, reper care
ne tulbură dintr-o
îndepărtată amintire:

„Aici e-nmormântată întoarcerea.”
De ne-o fi greu pe cale
şi am vrea să revenim
pe unde ne-a fost bine,
în vis doar mai avem
un drum deschis spre vreun
refugiu îndrăgit cândva;
acolo, acum şi pentru totdeauna
e-un gol amnezic, trist.

Se adună în noi, ne-apasă
şi ne înconvoaie
un duh al răului din teama
ce creşte şi ne-ameninţă
c-o să ne ia suflarea,
cu cât necunoscutul ţărm
e mai aproape.

Pentru asemenea călătorii
cu ostilităţi nenumărate
şi cu viclene ispitiri duşmane,
nu ne rămâne altceva
decât să invocăm cu energia
argumentelor supreme
dreptul fundamental
al omului la suferinţa

ce pentru teama aceea mizerabilă
nu mai lasă loc…

La o cafea

Îmi reproşează un gând
că trec nepăsător pe lângă
ce-ar putea să fie
când el şi ea se întâlnesc
la o cafea.

Pretinde că ar şti
că-n vreme ce
o savurează pe îndelete,
cărări de arome tremurate
în abur delicat
li se deschid spre
oglinzi din profunzimi
ascunse în aparentul
negru şi opac;
o lume a lor de taină
o dezvăluie.

Şi îmi mai spune gândul
că, fără îndoială,
toate perechile
– nu o să fim excepţii tocmai noi –
se regăsec în
vreuna din oglinzi
sau… undeva prin zaţ.

Din volumul în pregătire ,,Orizontul de sus”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alexandru Spătaru și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.