Editorial: Dan Hăulică – Idei în Cuvinte şi Imagini

coperta2O esenţială conivenţă, leagă între ele desenul, pictura şi sculptura lui Neculai Păduraru. O atmonsferă ce proclamă puterile imaginarului: saltul înspre germinaţia de nelinişti care e un patrimoniu al nostru, – legitimat de un precursor enigmatic ca Paciurea; al nostru, deopotrivă cu teritoriul contemplării clasice, al aţintirii spre miezuri clare, magistral ilustrat de Brâncuşi. De la desen şi pictură la construcţia de obiecte există însă variaţiuni de accent, bidimensionalul implică, la Păduraru, vîltoarea unui dinamism care antrenează şi arhetipalul şi aluzia modern tehnologică; o levitaţie tensionată, bunăoară, – de oameni dar şi de instrumente sonore împletite exploziv cu fiinţa lor zburătoare. De la zig-zagul acrobatic printre regnuri şi speţe, de la rămăşagul ce uneşte hieraticul şi bestialul, punînd aripi transparente de libelulă pe trupuri de greoi Dinosaurieni, de la acest proteism expansiv, prezent mai ales în picturi, – zgîndărind în trecere cîte o notă de sinistritate –, imaginaţia artistului, niciodată confortabilă, îşi impune acum, în obiecte, un regim de frontală despuiere.

Primordialul a devenit, fără ocol, obiectul unei proiecţii redemptoare; fără ocol, fără vreo zăbavă luxuriantă. Artistul gândeşte embleme, le spune Semne pentru eroi, – pornite din austeritatea cimitirelor. Borne anonime – cum l-au interesat şi pe un Beuys –, de o nuditate care se păstrează în pragul esteticului, înainte de artă, anulînd orice răsfăţ demiurgic. Uneori incurvarea triunghiurilor aduce aminte de acoperişul unor vechi troiţe, alteori căldura lemnului compozit, care se alcătuieşte în agregate geometrice, ce se adaugă şi ea înţelesului de coeziune unificatoare al acestor embleme. Despre triunghi s-a impus demult evidenţa că este elementul ireductibil al proiecţiei geometrice, eficacitatea lui a străbătut glorios timpii – de la Pythagoras, prin Boetius, pînâ la Villard de Honnecourt, care îl folosea precumpănitor în ingenioasele lui descompuneri mnemotehnice. Instrument inevitabil al unei gîndiri severe, îi prilejuieşte sculptorului nostru, în faza lui actuală, cea mai ambiţioasă dintre împliniri: centrează, în expoziţia lui Păduraru, spaţiul şi semnificaţia ansamblului, îi oferă nota majoră: o arhitectură impresionantă, cu braţe crescînd pînă la 5 metri, cu o amplitudine categorică, îmbrăţişînd un trunchi arcuit, a cărui secţiune urcă precum coasta unui ziggurat de o inumerabilă compoziţie; pentru a purta, pe o netedă tipsie, crugul unor elipse concentrice. Solară în înţelesul ei profund, geometria îşi sărbătoreşte aici un triumf neaşteptat şi robust.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole, Neculai Păduraru și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.