George Petrovai – Literatura pe muchie de cuţit

Nu există om responsabil care în întrega lui viaţă să nu participe din toate puterile ce i-au fost dăruite de Creator la tranşarea conflictului dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre just şi injust. De ce? Pentru că omul, aşa păcătos şi ticălos cum ne este înfăţişat de întreaga istorie a credinţelor şi a existenţei sale, până în clipa de faţă se dovedeşte a fi singurul filtru real şi activ al conceptelor mai sus amintite din fragmentul de Cosmos accesibil cunoaşterii umane, altfel spus doar el este posesorul acelui inefabil şi ultrasensibil instrument numit conştiinţă, graţie căreia el se străduieşte să încline balanţa faptelor sale mai degrabă spre bine decât spre rău, mai cu tragere de inimă spre adevăr decât spre minciună, mai curând spre just decât spre injust.
E drept că nu întotdeauna omul a fost capabil să discearnă cu claritate şi precizie între noţiunile polare ce-i jalonează existenţa: fie din pricina unei intenţionate carenţe de creaţie (el nu putea fi conceput perfect, adică fără ezitări şi îndoieli, pentru că într-o asemenea variantă nu mai era om, ci ar fi dobândit chipul şi aura divinităţii!), fie din pricina relativităţii noţiunilor polare mai sus amintite, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul, de pildă, se transformă deseori în contrariul lor, fie dintr-o mie de alte motive care contribuie la configurarea omului căutător, îndeosebi a acelui om fără Dumnezeu, despre care gânditorul Petre Ţuţea opina că “este un animal raţional ce vine de nicăieri şi merge niciunde”.
Iată cauza pentru care încă din cele mai vechi timpuri omul scormonitor şi atât de neştiutor, respectiv omul raţional şi atât de neîncrezător şi-a căutat aliaţi şi protectori, pe scurt şi-a căutat alinarea şi izbăvirea în infinitatea tăcută şi neliniştitoare a transcendenţei. Astfel că, până la trasarea drumului anevoios ce urcă ameţitor spre Marele Tot al religiilor monoteiste şi universaliste, din disperarea şi nevoia aprigă a omului arhaic de comunicare cu extramundanul s-au născut acele prodigioase şi irepetabile mitologii ale tuturor popoarelor antice cu misiune civilizatoare (sumerieni, egipteni, asiro-babilonieni, fenicieni, chinezi, indieni, greci, romani), care dacă n-au avut puterea să-i convingă pe urmaşii tot mai sceptici ai izvoditorilor lor în legătură cu supremaţia şi infailibilitatea zeilor, în schimb au puterea ca acuma, în creştinescul secol 21, să ne farmece cu debordanta lor fantezie şi bogăţie de imagini…
Drept este că nici marile religii monoteiste nu i-au adus omului liniştea sufletească şi mult aşteptata eliberare din chinurile îndoielii, chiar dacă pentru întemeierea şi răspândirea creştinismului, mai apoi a islamismului, adepţii lor de voie şi nevoie au contribuit cu atâtea jertfe umane, cum nici prin gând nu le-ar fi trecut celor mai cruzi zei păgâni să pretindă de la închinătorii lor.
Dimpotrivă, dacă avem în vedere pustiitoarele războaie purtate fie pentru afirmarea întâietăţii credinţei (cruciadele, războaiele dintre catolici şi protestanţi), fie pentru apărarea credinţei (războaiele cu turcii), şi dacă mai avem în vedere rugurile inchizitoriale ce au străluminat sute de ani Europa preacatolică, atunci putem spune că da, civilizaţia se datorează teocraţiei, adevărata organizatoare a Europei şi prin ea a celei mai mari părţi din lumea noastră, dar mai putem spune că neliniştile omului nu s-au micşorat, cu toate că el a înţeles din spusele înţelepţilor şi din predicile teologilor că mai presus de binele hedonic sau cirenaic (cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene) şi mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham se situează binele moral, adică binele suprem. De ce suprem? Deoarece un asemenea bine presupune unitatea fondului şi a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desăvârşirea continuă (ca de pildă renunţarea la anumite plăceri vinovate) cu conştiinţa binelui – forma subiectivă adecvată.
De menţionat că ceea ce n-a reuşit să facă biserica în perioada ei de tristă glorie din Evul Mediu, când împotriva ereticilor şi vrăjitoarelor desfăşura un vast arsenal de urmărire, întemniţare şi nimicire (de la tortura uşoară până la arderea pe rug), a reuşit mult mai bine arta cu mijloacele ei specifice de a ilumina, sugestiona, sensibiliza şi converti sufletele însetate de bine, frumos şi adevăr.
Căci iată ce pune Shakespeare (această ultimă catedrală gotică din secolul al XVI-lea, cum îl preamăreşte Victor Hugo) în gura bufonului regelui Lear: “Înţelepciune şi prostia se ţin de mână pe muchia de cuţit”! Adevăr întru totul valabil atât pentru frământatul secol 20, cu cele două pustiitoare războaie mondiale, cât şi în acest prim deceniu al decolului 21, cu efectele poluării mult mai devastatoare decât toate actele teroriste la un loc, secol care – în pofida prezicerilor lui André Malraux – se încăpăţânează să fie, cu toate că nu-i cu nimic mai religios decât secolele anterioare. Poate doar mai ipocrit şi mai bisericos, dacă nu pretutindeni, măcar în ţări precum România, care în van îşi fac iluzii că au scăpat pentru totdeauna de bolşevism…
*
Când vorbim de literatura pe muchie de cuţit, nu putem să nu-l avem în vedere pe Boris Vian, acest straniu şi surprinzător scriitor francez (născut în 1920, mort în 1959), care în volumul de povestiri apărut în anul 2007 în Colecţia “Cotidianul”, cu titlul Blues pentru o pisică neagră – căci despre aceste povestiri se va face vorbire în continuare, construieşte o lume unde totul devine cert şi coerent, dar nimic din ce se întâmplă în ea nu pare a fi posibil în lumea noastră de zi cu zi.
Fireşte, fiecare scriitor îşi construieşte propria sa lume în interiorul operei zămislite, lume populată cu personaje mai mult sau mai puţin individualizate, care îşi acoperă goliciunea cu veşmintele stilului său şi-şi mişcă trupurile pe coordonatele gândirii sale.
Dacă printr-o lectură atentă izbutim să ne plasăm în interiorul sistemului tridimensional (concepţii-personaje-stil) al povestirilor lui Boris Vian, atunci lesne vom deduce că ele se situează la intersecţia dintre literatura absurdului (André Malraux, Albert Camus, dar mai ales Franz Kafka) şi literatura (lumea) nonsensului promovată de Lewis Carroll în celebrele lui basme cu Alice.
Două argumente vin în sprijinul afirmaţiei de mai sus:
1)Literatura absurdului este o reflectare la nivel artistic a ideilor şi situaţiilor absurde în care se complace omenirea, ca urmare a distorsiunilor moral-spirituale suferite de ea după cele două conflagraţii mondiale. De altminteri, nu-i greu de dedus (spre exemplu din opera lui Franz Kafka, ori din cea a lui Robert Musil) că lumea interbelică se prezenta simţitor schimbată în comparaţie cu cea de dinaintea primului război mondial, pentru ca supravieţuitorii celei de-a doua conflagraţii să fie radical schimbaţi faţă de cum au fost ei înşişi în perioada interbelică.
Desigur, diferenţele dintre scriitori, în general dintre artişti, se datorează nu doar gravităţii şi profunzimii ideilor dezbătute, fapt care decurge în exclusivitate din zestrea culturală a respectivilor, ci ea este dată în chiar mai mare măsură de stilul pe care aceştia şi-l formează. Cum stilul este produsul de excepţie al graţiei divine şi el merge mână-n mână cu instinctul limbii, formelor, culorilor sau al sunetelor, iată că el se constituie în distinctiva amprentă a înzestrării native a artistului.
Andra Matzal, cea care semnează scurta prezentare biografică a lui Boris Vian, ne spune că în povestiri acesta “îmbină ca într-un laborator savant sarcasmul şi ludicul, cruzimea şi inocenţa, toate acestea printr-un continuu joc de limbaj a cărui frenezie aminteşte de ritmurile de jazz…” (Fac precizarea că autorul a colaborat cu diverse formaţii de jazz, alături de care a participat la multe turnee ca trompetist.)
Înarmaţi cu aceste date despre autor, avem de-acum capacitatea să privim cu o relativă detaşare notaţiile sale cinice din povestirea Furnicile de genul următor: “Mina nu lăsase din el decât bucăţi greu de manevrat…”; sau: “Am sfârşit prin a ne debarasa şi de al treilea tanc încărcând o puşcă antitanc cu pudră de strănutat, iar cei din interior s-au dat într-atât cu capul de blindaj că n-am mai scos decât cadavre. Doar conductorul trăia, dar îşi prinsese capul în volan şi nu mai putuse să-l scoată, aşa că în loc să distrugem tancul care nu avea nimic, am tăiat capul tipului”.
Nici celelalte povestiri nu duc lipsă de scene încărcate cu cruzime. Astfel, personajul Jacques Thejardin din Racul îşi taie capul cu un cuţit mare, iar Figurantul din povestirea cu acelaşi nume “luă un cui gros şi ruginit, îl înghiţi şi astfel muri în cel de-al douăzeci şi doilea an al său”.
2)Cel de-al doilea argument ne este pus la îndemână de povestirea Blues pentru o pisică neagră. În ea ni se prezintă nu doar “un motan teribil de mare, cu ochii galbeni şi o mustaţă à la Guillaume al II-lea”, ci şi înzestrat cu darul vorbirii, ceea ce de îndată ne duce cu gândul la isteaţa Pisicuţă-Cheshire a lui Lewis Carroll şi – de ce nu? – la uriaşul motan Behemoth din senzaţionalul roman Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov.
Dar motanul lui Boris Vian nu are doar darul vorbirii, ci şi pe cel al beţiei, slăbiciune care-i provoacă moartea după ce “a băut ca un spart” o mare cantitate de coniac.
De precizat că limbajul utilizat de autor este simplu şi direct, adeseori chiar repezit, doar pe ici-pe colo el înfăţişându-se confuz până la nonsens: “Atunci timpul încetă în sfârşit să mai treacă” (Ceaţa); respectiv: “La zece kilometri de după-amiază” (Gâsca albastră).
Cât priveşte personajele, ei bine, acestea sunt prezentate cititorilor doar prin câteva tuşe, aplicate cel mai adesea în băşcălie, bunăoară aşa ca “blonda script-girl mijlocie, destul de ştearsă, cu o expresie translucidă” din povestirea Figurantul. Din motive pe care autorul nu consideră că este necesar să ni le facă cunoscute, el plimbă personajul zis Majorul prin mai multe povestiri (Şoseaua pustie, Gâsca albastră, Figurantul), descriindu-l cu un cocteil de umor şi cruzime după cum urmează: “Îşi extirpă ochiul de sticlă din orbita corespunzătoare, îl lustrui cu grijă cu colţul batistei, scuipând deasupra, şi îl întinse câinelui care refuză să facă schimb”.

Sighetu Marmaţiei

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în George Petrovai și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la George Petrovai – Literatura pe muchie de cuţit

  1. Horga Mihai zice:

    Un eseu convingător, documentat,plin de învățăminte, pentru oricine, oricând,oriunde. Felicitări!

Comentariile sunt închise.