Alexandru Moraru – Veveriţa

– Mă bucur că m-aţi primit, zise Aristide înclinându-se ceremonios. De când aştept să vă întâlnesc…
Maestrul zâmbi larg şi cu un gest seniorial, îl invită să ocupe loc în fotoliu.
– Cu ce ocazie pe la mine? întrebă el afabil. Acum am ceva timp la dispoziţie, aşa că…
Încurajat de atitudinea relaxată a gazdei, musafirul surâse la rându-i şi rosti precipitat:
– Cum să vă spun… Ştiu că sunteţi o somitate a literelor… V-am citit cărţile, însă constat că nu sunt apreciate la adevărata lor valoare.
– Credeţi?
– Absolut! replică Aristide.
– Şi care să fie motivul?
– Dezgustătorul subiectivism uman ce stă, fatalmente, la baza evaluării lor corecte. Afirmând asta, nu vizez doar palmaresul dumneavoastră, ci, în general, opera tuturor confraţilor. Din fericire, însă, acest neajuns major nu ne va mai deranja.
– Adică?
Oaspetele se aplecă niţel în faţă şi şopti conspirativ, cu ochii mari, apoşi, strălucind ciudat:
– Am inventat un aparat de încadrare axiologică a beletristicii. Un mecanism subtil şi delicat, care va elimina complet arbitrarul atât de manifest şi de nociv al unora.
– Chiar?! făcu surprins amfitrionul, Şi cum funcţionează el?
– Ca un distribuitor de carduri, dar infinit mai sofisticat. După o pauză, reluă imediat: Introduci cartea în dispozitiv, apoi senzorii electronici o analizează în toţi parametri ei. De la A la Z. În final rezultă o estimare exhaustivă a volumului, cu toate consecinţele de rigoare: adio parti-pris-uri, elogii suspecte, interese extraliterare etc. Nu e grozav?
– Pare captivant, admise gazda. 0 noutate, neîndoielnic.
– Evident! Gândiţi-vă câte injustiţii va înlătura invenţia mea. Câte false oglindiri şi jurizări trucate, câte premii şi distincţii atribuite tendenţios… Câţi impostori va dezbrăca. Cu ajutorul aparatului vom reinstaura dreapta cumpănă, demersul critic lucid şi onest, examinarea profesionistă… Cronicile gonflate artificial vor dispărea, la fel laudele hipertrofiate şi nemeritate.
– Presupun că toate caracteristicile cărţilor sunt afişate pe un ecran, nu?
– Desigur, maestre. Grila de ierarhizare, de clasament, dacă vreţi, e vizualizată pe o scară de la unu la zece. Sub numărul 5 se situează rebuturile şi maculatura, între 5 şi 7 apar tomurile mediocre. Poziţia a 8-a desemnează opurile meritorii, iar peste cifra 9 plasăm volumele deosebite şi capodoperele.
– E seducător ce prezentaţi, interveni scriitorul, dar născocirea dumneavoastră nu poate greşi? Este ea infailibilă?
– Indubitabil! Aici vorbim de judecata logică şi rece a angrenajelor de tip cibernetic, imposibil de influenţat şi de corupt. Prin urmare, nota conferită de un asemenea ansamblu este esenţialmente justă, constituind un pisc al integrităţii morale. Şi nu asta caută în permanenţă artiştii? Nu după aşa ceva aleargă în disperare, invocând cele mai frumoase şi nobile precepte, estice? Ei bine, unealta aceasta nu face altceva decât să consacre echitatea ca normă fundamentală de apreciere legitimă a valorii şi importanţei unei lucrări.
– Şi cum rămâne cu criticii? Nu credeţi că vor pieri?
– Nicidecum, stimate maestre. Dimpotrivă, invenţia îi va salva.
– Nu înţeleg. . .
– Datorită concurenţei electronice, vor fi obligaţi la un comportament responsabil. Adică să-şi ia rolul în serios şi să nu mai emită verdicte anapoda, după ţâfne momentane sau indici hormonali. Altminteri, aparatul îi va plasa într-o crasă inferioritate, expunându-i ridicolului corosiv. Sincer, nu cred că-şi vor asuma riscul şi se vor înhăma la treabă.
Amfitrionul săltă niţel din umeri, răstimp în care celalalt se repoziţionă în jilţ. Afişa aceeaşi fizionomie aparte, crispată, străluminată parcă de reflectoare cu raze variabile. Solemnă, liniştea încăperii se asorta deplin cu mobilierul sculptat, masiv, degajând maiestăţi în năpârlire.
– Emanaţi un optimism debordant, constată scriitorul mai încolo. Şi molipsitor, totodată. Chiar că mi-aţi stârnit curiozitatea şi aş dori…
– … O mică demonstraţie, nu? anticipă musafirul.
– Exact. Dacă se poate…
– Bineînţeles, îl asigură Aristide. Tocmai de aia am şi venit aici, să omologaţi instalaţia şi vă mulţumesc pentru încredere şi receptivitate. E inutil să vă amintesc ce impact are girul dumneavoastră asupra proiectului.
– M-am, gândit – reluă gazda – să testăm un roman considerat de critici ca fiind cea mai izbutită creaţie literară a mea. Ce părere aveţi?
– Perfect! Nici că se putea o alegere mai nimerită.
Şi spunând asta, scoase din valiză un instrument de mărimea unei maşini de scris, prevăzut cu leduri şi butoane, apoi, prin fanta largă, introduse cartea în aparat, smuci o manetă şi răsuci un comutator. Imediat, răzbi un bâzâit şi o pereche de ecrane se însufleţiră, colorându-se în mov.
– Rezultatul se obţine în aproximativ cinci minute, preciza Aristide. Aceasta e perioada optimă de reacţie.
Prozatorul dădu înţelegător din cap şi amândoi aşteptau încordaţi decizia mecanismului, sentinţa sa definitivă şi irevocabilă în contul estimării obiective. Mai ales amfitrionul stătea ca pe jar, curios şi nerăbdător deopotrivă, fascinat de perspectiva catalogării rapide şi integrale căci niciodată nu-i prisosise timpul şi trebuia să profite din plin de el.
– Mai sunt doua minute, anunţă Aristide la un moment dat. ,,Veveriţa” munceşte intens.
– Cine?!
– ,,Veveriţa”. Aşa am botezat aparatul.
– Amuzant! De ce l-aţi numit astfel?
– Fiindcă e harnic şi iute ca surata lui din natură, îl lămuri inventatorul. Impulsurile nervoase la veveriţă se succed cu o viteză incredibilă, iar în mecanismul meu – la fel. Altminteri, n-ar fi în stare să decodifice şi să încadreze rapid, în grilă competiţională, lucrările examinate. Acesta e principalul avantaj al sistemului, punctul său forte.
Brusc, se auzi un fâşâit intens, apoi, în partea opusă a agregatului, se ivi romanul, care, în secundele următoare, fu expulzat pe tăblia mesei. Imediat, pe monitor se închegă un text şi autorul începu să-l parcurgă: ,,Naraţiune facilă, cu însuşiri estetice minore. Transfigurare artistică precară. Stază imaginativă cu pierderi masive de substanţă conceptuală. Clasificare: submedie. Nota: minus 6. Nivel axiologic. mediocru.”
Alb ca varul, cărturarul da vădite semne de sufocare şi Aristide se repezi le. el.
– Nu vă e bine? îl chestionă uimit. Ce s-a întâmplat?
În loc de răspuns, scriitorul întinse braţul spre ecran şi abia îngăimă:
– Acolo… acolo…
Celălalt citi rezoluţia emisă de circuitele aparatului, pe urmă, privindu-1 făţiş, rosti calm:
– Nu vă îngrijoraţi, maestre. Bucuraţi-vă că aţi trecut onorabil testul. Putea fi şi mai rău.
– Ce… ce?!… horcăi romancierul. Cum mai rău?? Glumeşti?
– Ce acuzaţie gravă! Nu mi-aş permite aşa ceva. Nu sunteţi o somitate? Un reper naţional? N-aţi scris o duzină de cărţi – toate premiate şi lăudate la unison?
Gazda încremeni cu gura căscată şi ochii ficşi, iar Aristide continuă:
– Invenţia mea n-a făcut altceva decât să vă evalueze corect. Altfel spus v-a redat în parametri reali. Sens în care îmi sunteţi dator.
– Eu… eu dator?!
– Întocmai. V-am prestat un serviciu unic, recuperându-vă adevărata dimensiune. Pe suportul ei vă puteţi revigora elanul creativ şi – de ce nu? – chiar să redactaţi lucrări valoroase.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alexandru Moraru și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.