Alexandru Moraru – Nesfârşita poveste: Veronica Balaj – Cina lupilor

LastScan (2)Când am citit, întâia oară, că 95% din genele omului sunt identice cu cele ale cimpanzeului, m-a pufnit râsul. Dar când am aflat, ulterior, că 95,5% din genele râtanului corespund şi ele cu cele umane, am amuţit. ,,Haida de!” – am cugetat. ,,E prea gogonată!” Apoi, mi-am amintit altceva. Potrivit specialiştilor, de la apariţia primei fiinţe gânditoare şi până acum, pe Terra au trăit aproximativ şaptezeci de miliarde de semeni. Iar dintre ei, peste jumătate au pierit de moarte violentă în conflicte şi războaie. Ce dovedeşte asta? Evident, natura belicoasă a omului. Plăcerea diabolică şi patima bolnavă de a-ş chinui aproapele, setea de a-1 umili, obsesia de a-1 distruge. Şi toate astea în numele unor ideologii, principii ori teze pretins superioare.
Neîndoielnic că există în codul genetic al lui Homo sapiens acest impuls permanent spre agresivitate şi dominare, atracţia irepresibilă spre exces şi acaparare. Realităţi ce expandează ciclic la scară globală şi care, în cazul conflagraţiilor, provoacă atâta ruină şi suferinţă.
Din câte ştim, individul este un binom. Dacă prevalează partea raţională, luminoasă, el înalţă, zideşte. Atunci e, într-adevăr, cea mai grozavă făpturi a universului. Şi sublim. Însă, predominând latura opusă, iraţională şi întunecată, el devine un monstru care răstoarnă lumea.
Veronica BalajZămislind romanul Cina lupilor, ivit la Editura Cronica din Iaşi (2013), Veronica Balaj ne readuce în faţă o astfel de lume. Pentru cei ce n-o cunosc suficient, ea este poetă, prozatoare, traducătoare şi realizatoare de emisiuni culturale la postul de radio Timişoara. Deţine deja un palmares editorial substanţial şi ca răsplată a ostenelii sale în plan literar, a fost onorată cu premii şi distincţii interne şi internaţionale.
Cina lupilor este o saga de familie surprinsă la răspântie – instaurarea stăpânirii sovietice şi implicit a comunismului în România. Din acest punct de vedere, autoarea păşeşte pe un sol bine tasat de proza realismului critic circumscrisă ,,obsedantului deceniu” şi ilustrată pregnant de scriitori precum Augustin Buzura, Petre Sălcudeanu, Apostol Gurău, Marin Preda ş.a.m.d.
Tonul general al cărţii este acela al perioadei imediat postbelice, cu legăturile şi reperele specifice epocii. O atmosferă patriarhală, calmă şi senină, marchează traiul cotidian al urbei de provincie (Ivanda). Raporturile dintre băştinaşi reflectă gradul de civilitate, iar respectul reciproc e de la sine înţeles, ca o extensie naturală a filosofiei de viaţă axată pe reguli şi cutume adânc statornicite. Brusc, întreaga armonie şi pace e aruncată în aer odată cu instalarea ,,noii ordini populare”. Dinamitarea vechilor orânduieli iscă seisme majore în ambientul social, răsturnând scara valorilor şi propulsând în prim-plan false ierarhii. Abuzuri, anchete, întemniţări, bătăi, toate se ţin lanţ, izbind în plin familia primarului Filimon şi destructurând-o. Ca exponent tipic al parvenitului, personajul Victor înglobează suma trăsăturilor negative ale tipologiei de gen dur, ambiţios, pus pe ascensiune şi căpătuială. ,,Schimbarea vremurilor” îi oferă şansa de a se afirma şi profită copios de ea, înregimentându-se în partid. Aroganţa şi cinismul său contrastează puternic cu sensibilitatea şi bunul-simţ al Adelei – soţia lui şi fiica edilului Filimon. Şi pe care a luat-o de nevastă nu din dragoste, ci din calcul şi interes, iar atunci când maladia a copleşit-o integral, a părăsit-o pur şi simplu, fără nici un regret.
De la un capăt la celălalt al volumului, transpare, ca un laitmotiv, teama: ,,Zvonurile-i accentuară primarului frica, se ferea de ea ca de un animal fioros, rânjind sau cuibărit in chiar fiinţa lui”, (pag.33). Sau: ,,Îl apuca uneori noaptea nedormind. Se simţea de parcă ar fi fost într-o cuşcă, încolţit, neştiind cum sa nu se lase învins. Teama de ceva nedefinit, ca de un duşman imprevizibil, îl măcina. (…) Spaima devenise într-un fel, umbra lui. Filimon nu şi-o mărturisise nimănui, doar în rugăciunile de seară invoca puterea divină să-l scape de chinul care, se-nţelege, venea de la cel rău”, (pag 33). O groază viscerală, cu efect paralizant, străbate cugetele. Aciuată în pori, în molecule, diseminează insidios fiorul terifiant al înfricoşării maxime. Oamenii vorbesc în şoaptă, monosilabici, cu uitături peste umăr, mereu în alertă. Ceva nefast s-a petrecut, iar nenorocul nu putea veni decât din partea ,,mustăciosului” (Stalin) al cărui portret trona la primărie şi care era identificat ca sursa necazurilor omniprezente. Căci, de la apariţia sa, perioade de bunăstare şi tihnă i-a succedat vremea declinului, a scăpătării, cu tot cortegiul de umilinţe şi pătimiri.
Veronica Balaj surprinde concludent reacţiile personajelor – îndeosebi al celor feminine – conturându-le rostul şi determinarea. Deşi nu atât de extinsă, analiza psihologică are darul de a creiona veridic profilul eroinelor principale (Adela, Marta, Pasionaria), conferindu-le substanţă şi credibilitate. Portretul primarului Filimon – de asemenea remarcabil. Tribulaţiile sale, angoasele, tristeţea şi înspăimântările sunt reflectate la amperajul suprem al zbuciumului sufletesc. Însă, în pofida năpastelor, protagoniştii n-au firi vindicative. Nu se opun făţiş, nu se revoltă. Mai mult ,,bolborosesc”, acceptându-şi soarta, graţie unui fatalism teluric. Împrăştiaţi care-ncotro, năzuiesc la ,,îndreptarea lucrurilor”, dar nu prin sprijin exterior centrat pe justiţia imanentă sau protecţie divină. Astfel, depistăm la dânşii un gen de cuminţenie aparte, până şi în situaţii 1imită îşi păstrează latura docilă, dezarmantă. Cu excepţia maleficului Victor, care e antiteza lor perfectă, majoritatea exponenţilor respiră în tempoul paşnic al speranţei recuperatoare. Desele invocări ale ,,îngerului bătrân”, ca reazem providenţial, slujesc tocmai în chip de element al menţinerii nădejdii la cote cât mai înalte. Altminteri, conjunctura ar fi infinit mai greu de suportat iar credinţa în mai bine – compromisă.
Ca un constituent definitoriu, alături de frică, regăsim suferinţa cea trupească (ftizia), cât şi cea morală. Sunt cele două coordonate pe care se întemeiază construcţia romanului în drumul său către cititor: ,,Stoarsă de forţe, îşi relua lâncezeala în aşternut. Doar inima îi bătea alarmată.
Pasionaria îi urmărea ritmul încredinţată că atâta vreme cât aude pulsaţiile în urechi, este o şansă. Viaţa mai are o şansă în fiinţa ei.
Nu se obişnuia cu ideea plecării din lumea asta. Nu avea motiv să se resemneze şi pentru acest gând teribil îi trebuia tărie, dar ea nu găsea destulă snagă nici să fie întru totul vie. Trăia pe jumătate”.(pag. 117). Şi mai departe: ,,Adela rămase internată două luni încheiate la sanatoriu. Era un fel de viaţă şi un fel de moarte. Laolaltă. Expectoraţii, paşi târşâiţi. Speranţe diverse. Aripi frânte. Scuipate din pricina acceselor de tuse. Osteneala de a spera şi de-a muri încet”. (pag. 175).
Veronica Balaj redă sugestiv ambianţa epocii şi drama protagoniştilor – simple marionete în jocul orb şi crud al ursitei. Corelaţia dintre Istorie, ca generatoare a evenimentelor şi individ, ca victimă a lor, formează coloana vertebrală a cărţii, suportul ei axiologic.
E întristător să constaţi că Homo sapiens a ajuns să mânuiască cea mai sofisticată tastatură electronică, dar, concomitent, te poate anihila cu exact aceeaşi plăcere şi ferocitate cu care te-ar fi lichidat strămoşul din comuna primitivă. Şi asta întrucât la nivelul afectelor nu s-a schimbat nimic. Evoluţia morală nu ţine pasul cu progresul tehnologic, din nefericire. Ba, dimpotrivă, cu cât e ştiinţa mai avansată, cu atât insul se dezumanizează, fiind capabil de cele mai variate atrocităţi (vezi noile concepte militare, loviturile ,,chirurgicale”, dronele asasine etc.).
Cu acest volum, autoarea adaugă încă o mărturie literaturii de gen, completând silinţa antecesorilor în a releva o lume dominată de forţă şi arbitrar, întruchipând noul regim impus prin violenţă şi abuz, ,,lupii” îşi servesc ,,cina” reprezentată de semenii prinşi în malaxorul lui. Astfel, străvechea locuţiune a lui Plaut – Homo homini lupus – (omul e lup pentru om) cunoaşte o nedorită (şi tragică) reactualizare.

(Veronica Balaj – Cina lupilor Editura Cronica, Iaşi, 2013)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alexandru Moraru, Veronica Balaj și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Alexandru Moraru – Nesfârşita poveste: Veronica Balaj – Cina lupilor

  1. sava sifora zice:

    Felicitări, o Doamnă de excepție cu nenumărate talente.

Comentariile sunt închise.