Vavila Popovici: Uța-uța cu bărcuța

Celebrul vals „Valurile Dunării” care s-a bucurat de un enorm succes la sfârşitul anilor 1800, a fost inspirat de o frumoasă poveste de dragoste petrecută în orașul Lugoj, din România. Autorul celebrei melodii care s-a cântat în deschiderea Expoziţiei Universale de la Paris în anul 1899, în aranjamentul pianistului francez Emile Waldteufel, era Iosif Ivanovici, un bănăţean hărăzit cu mare talent muzical, instrumentist, dirijor de coruri, fanfare şi compozitor. Creaţia sa a însumat valsuri, cadriluri, polci, mazurci, piese de inspiraţie populară, marşuri militare, dar şi piese pentru pian, sau pentru voce cu acompaniament de pian. Iosif Ivanovici şi-a făcut un nume în lumea muzicală mai ales prin strălucitoarea compoziţie „Valurile Dunării”. Datorită popularității, inclusiv în epoca în care a fost creat, la sfârșitul secolului XIX, celebrul vals a fost adesea atribuit greșit lui Johann Strauss – fiul, care compusese o altă piesă celebră – „Dunărea albastră”, lăsând în urma lui un vals nemuritor, cunoscut în toată lumea..
„Valurile Dunării” a fost publicat și în Statele Unite ale Americii, câțiva ani mai târziu. Marlene Dietrich îl cânta la pian într-un film de mare succes al anilor 1930. Câțiva ani mai târziu piesa a apărut cu versuri adaptate în engleză „Oh, how we danced on the night we were wed!” și cu un nou nume, „The Anniversary Song”, în filmul „The Jolson Story” din 1946.
„The Anniversary Song” sau „Danube Waves” a mai apărut de-a lungul anilor pe coloana sonoră a multor filme celebre. În România „Valurile Dunării” a fost auzită pentru prima oară într-un film românesc în 1959, în pelicula eponimă semnată de regizorul Liviu Ciulei, dar era cunoscută din vremea adolescenței mele și cântată la diferite instrumente. Îl cântam la pian și fredonam cuvintele: „Barca pe valuri plutește ușor/ inima –mi saltă plină de dor…”
Iată, am ajuns în zilele noastre să vedem imagini cu reprezentanți de seamă ai țării noastre în barca ce plutea pe uliţele unui sat, din județul Teleorman, în scopul inspectării inundaţiilor din acel județ. Ca-n filme! Uța-uța cu bărcuța! Și barca împinsă de „sclavii” acestor timpuri, avându-i pe „împărați” în barcă, ferindu-i de apa care le-ar fi putut intra, deh Doamne!, în cizmele noi, curate, elegante.
86 de comune fuseseră inundate, 250 de persoane rămase fără un acoperiş deasupra capului şi trei vieţi omeneşti pierdute, reprezenta bilanţul celei de a doua zi al inundaţiilor, eveniment care are loc, de cele mai multe ori în luna aprilie a anului, cu intensități diferite de la an la an, după cantitățile de apă căzute. Se pare că ar fi trebuit să se fi construit un baraj, pentru evitarea acestor catastrofe. Nu s-a făcut la timpul potrivit și acum – consecințele. Despre necesitatea unor astfel de baraje s-a tot auzit în decursul anilor, dar nu s-a făcut nimic pentru evitarea catastrofelor, nu din comoditate, ci mereu din lipsă de bani. Nu s-a luat în considerație faptul că eventualele pagubele vor costa mult mai mulți bani. Ce au făcut politicienii cu promisiunile lor din timpul campaniilor electorale? Dar de ce să ne mai întrebăm, când așa cum am mai spus-o cândva, cele mai multe „gogonele” se „mănâncă” în timpul campaniilor electorale.
În zadar s-au emis avertizări de către meteorologi, pentru ploile și vântul care a suflat, în zadar ele se vor repeta în următoarele zile! Vizitele de lucru făcute în acest mod nu încălzesc cu nimic inimile și suferințele oamenilor care și-au au pierdut membri de familie sau agonisirea de-o viaţă sub ape. O plimbare cu barca pe valuri trasă de niște vasali, chiar dacă apa-i de câțiva centimetri adâncime, este plăcută, se poate și fredona în gând frumosul vals scris din amor… Trebuie că a fost plăcut, nu-i așa? „Barca pe valuri plutește ușor, ce-mi pasă mie de necazul lor …”. Compasiune? Să fim serioși! Spectacol grotesc!
„Tu ce faci fă/mă Doina, aicea? Aveai chef de niște inundații?” Suna cam așa: Fă, Doina, ți s-a făcut de o inundație? „Fă”- apelativ cu care s-ar fi adresat unui ministru și ministrul probabil a fost flatat că i s-a acordat atenție în acele momente. A fost real sau nu, oricum, ne putem aștepta de la oamenii needucați sau, cum am mai spus-o, de la copiii care zburdau pe maidanul cartierelor rezidențiale, nesupravegheați de părinți și învățând unii de la alții aceste apelative lipsite de respect. Copiii maidanezi de ieri, investiți astăzi în funcții înalte… Fiindcă, spun, o mamă nu se poate adresa niciodată copilului său cu „fă, băiatule!”, dragostea de mamă existând în sufletul fiecărei femei. Un limbaj ca acesta, şmecheresc, este ușor accesibil și firesc a fi luat ca exemplu de către aceeași categorie de oameni needucați. Se întipărește ușor în memorie și iese cu greu, devenind obișnuință. Și până la urmă nu interesează atât de mult cine a spus, dacă chiar s-a spus, sau, s-ar fi putut spune, cât interesează gestul prostesc, lipsit de responsabilitate, aventurier, de a te plimba într-o barcă printre oamenii năpăstuiți, în loc să pui mâna să ajuți cu ceva…
N-a avut nimeni curajul să le spună, celor doi, vreo câteva vorbe pe care le meritau… Măcar să fi avut barca și niște vâsle, să-i fi văzut oamenii făcând ceva, dând din mâini… Dar nu! Stăteau ca niște belferi, trași de niște slugi. Unde le era bunul simț?
Chiar dacă unii consideră bunul-simţ a fi un atribut biologic nativ, Einstein spunea că „Bunul simț este o colecție de prejudecăți dobândite până la vârsta de 18 ani”. Pe scurt, de aici înainte, le ai sau nu le ai! Și dacă nu ai dobândit bunul simț până la vârsta adolescenței și nu-l dovedești în relațiile cu oamenii, înseamnă că nu ai pic de înțelepciune să poți înțelege și respecta pe cei din jurul tău. Pentru apărarea propriului eu, arma ta devine bășcălia, luând totul în derâdere. Nu s-a găsit nimeni să le răstoarne barca, tot așa… în derâdere?

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vavila Popovici și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.