Liviu Antonesei – Sisif scrie un nou volum de poezii…

copertaValeriu Marius Ciungan este la al patrulea volum de poezii. Întâmplarea face – şi poate nu atât întâmplarea, cât haosul şi capriciile difuzării de carte de după 1990 – să mă fi întâlnit cu poezia acestui autor mai mult decât interesant abia la cea de-a treia sa carte. Până la Oameni în pardesie, o carte excelentă, autorul Mediaş a mai publicat, la aceeaşi editură clujeană, volumele Poveste de toamnă (2008, debutul în volum) $1 Haina de molton (2009). Din fericire, cel de-al treilea volum antologhează primele două apariţii, aşa că mi-am putut face o idee privind evoluţia lirismului său de la începuturile editoriale încoace. Dacă titlul primului volum e destul de convenţional, celelalte două îţi atrag imediat atenţia prin dimensiunea lor „anti-lirică” asumată. Asumată, dar şi jucată, autorul fiind o structură lirică prin excelenţă, cum probează volumul la care am avut norocul să ajung. Acelaşi lucru este, de altfel, bine marcat şi de volumul aflat acum în faţa ochilor noştri, Sisif pe casa scărilor, un alt titlu excelent!
Cred că domnul Gheorghe Manolache, prefaţatorul celei de-a treia cărţi, are dreptate când constată caracterul de „contra-replică” al poeziei lui Valeriu Marius Cungan faţă de poetica optzeciştilor şi a nouăzeciştilor, ce vin de fapt în continuarea celor dintâi, şi de asemenea afinităţile cu postavangardiştii de felul lui Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru şi Ben Corlaciu sau, uneori, cu poezia „intimistă” a lui Emil Brumaru. însă, dincolo de „aerul de familie”, de eventualele „contaminări”, mai important este ceea ce marchează originalitatea acestei poezii, deci ceea ce marchează „despărţirea” de familie, ceea ce face individualitatea lirică, ceea ce trece de posibile influenţe. în termeni blagieni, aş spune că, din fericire, acestea se dovedesc mai degrabă catalitice decât modelatoare.
Şi ca să nu pară vorbă goală ceea ce am scris eu aici şi să nu joc, fie şi involuntar, rolul de demagog, voi cita în întregime câteva texte din volumul al treilea, care mă confirmă: „încercam o încercare/ o cremene mai gri/ ooo tu piatră-alăturată/ cuveni-s-ar/ ca să ştii// încercam o încercare/ dar rămâneam împreună/ pietre lângă pietre/ tăcute, solidare, gemene,/ ci necuviincios visam/ la piatra mai filosofală/ şi niţel mai cremene!” (Mai cremene). Sau: „ai apărut pentru o secundă în straie de seară, cumplit de albe// oasele albe, prelungi,/ suav îţi însoţeau mersul/ cămaşa de in cădea/ odată cu seara/ pe trupul străveziu// încremenit priveam/ această/ anatomie dureroasă” (Alb dure¬ros). Sau, în sfârşit, această mică bijuterie: „erai tu aşa cum erai/ erai o-ntâmplare/ că vai şi că mult/ mi-erai// erai mai apoi/ un cuvânt mai tăcut decât saltul/ şi ce-o mai fi fost…/ naltul!” {Vai). în al treilea volum, Valeriu Marius Ciungan se dovedea nu doar un poet infuzat de sensibilitate lirică autentică, dar şi unul foarte stăpân pe meşteşug. Mi-am propus să îl urmăresc în continuare şi exact asta fac scriind acest cuvânt înainte.
Ce aduce nou al patrulea volum? în ordine tematică: dragostea, trecerea timpului, presiunea şi uneori prospeţimea cotidianului, temele eterne ale poeziei însă asumate personal cât se poate de evident. Ca viziune, autorul îşi menţine – şi bine face! – opţiunile.
Totuşi este şi ceva nou în această carte, ceva care marchează un pas înainte în evoluţia poeziei sale, ceea ce ar pute ; definit ca un plus de limpiditate a discursului, cai ni se pare semnul cel mai sigur al maturizării lirice. Valeriu Marius Ciungan a debutat relativ târziu, dacă ne gândim la media debuturilor în poezie de aici, dar şi de aiurea. Dar avea deja conturată o anume formulă lirică, o maturitate de viziune şi frazare poetică. Poate, din aceste motive şi probabil nu în mod premeditat, ci dus de impulsul liric, are o viteză rapidă de evoluţie; De bună seamă că îl voi urmări şi de aici încolo. Deocamdată, aduc iarăşi probele celor spuse de mine. Voi cita din nou câteva poeme în întregime, pentru dincolo de reuşitele metaforice şi imagistice – unele cu totul remarcabile – este o poezie care îşi dovedeşte exemplar calităţile la nivelul ansamblului, al poemelor, al ciclurilor şi volumelor în întregul lor. O să citez mai întâi poemul titular şi inaugural al volumului: „urcam pe casa scărilor,/ şi parcă nu se mai sfârşea,/ vopseaua insalubră, de ulei, striată pe betonul mizerabil, rece,/ spoiala varului, anume nedesăvârşită, cenuşie umbră nedesăvârşită însoţea// urcam pe c dărilor,/ cu becuri sterpe, imbecile, muribunde,/ .urinând din două în două etaje,/ tăcutul martor balustrada plastic infinită/ (scurtcircuite izbucneai negre, umezi filamente)/ la îndrăzneţele-mi viraje// o lumină absentă, chioară,/ becuri de patruzeci,/ frumoasă cum ştiam/ te aşteptau pe casa scărilor (şi i trecut)/ să treci// urcam pe casa scărilor,/ var pe manşete, pe genunchii altruişti, înţelepţi, spre casă/ şi rezemat contemplativ lângă tabloul de contoare/ părea că urc (urcam?) şi poate chiar urcam/ o scară nesfârşită tot mai înaltă, mai frumoasă!” (Sisif pe casa scări)
Voi încheia cu această „autodefiniţie” sesizantă în aparenta sa simplitate: „priveşte/ lângă tine/ sunt eu/ vocala ce-ncepe/ imediat/ lângă umărul tău// sunt un om simplu/ cumpătat/ care-şi drămuieşte/ vocalele/ pentru ca/ acest poem/ să nu se sfârşească/ niciodată!” (Un om simplu). Valeriu Marius Ciungan este un poet pe care cu siguranţă îl voi urmări în continuare!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Liviu Antonesei, Valeriu Marius Ciungan și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.