George Petrovai: Literatura latino-americană între realismul mitico-miraculos şi fantasticul prodigios

Literatura latino-americană are toate atributele unei mari literaturi: este derutantă şi captivant-incitantă, seducătoare în neliniaritatea ei şi totuşi inimitabil aliniată la gravele probleme ale omenirii în general, ale popoarelor latino-americane în special, are eleganţa pudică a stilului strunit şi curajul impudic al limbajului dezlănţuit (în literatura hispanică, celebrul Camilo Jose Cela deja pornise campania temerară pentru eliberarea limbajului din captivitatea prejudecăţilor!), nu se fereşte de real oricât ar fi acesta de dureros şi urât mirositor, dar jonglează magistral cu irealul perfid-consolator, căci acestuia îi revine sarcina să smulgă realul de sub tirania ternului printr-un adorabil mariaj stilistic al contrariilor atrase de perspectiva fecundizării. Pe scurt, o literatură care contribuie din plin la îmbogăţirea literaturii universale.
Doar atât că cel ce se aventurează la însuşirea temeinică a acestei literaturi aşezată pe solul greu accesibil al străvechilor culturi maya, aztecă, incaşă etc., un asemenea cutezător va întâmpina nenumărate piedici pe traseul său spre înălţare prin adâncire în lecturi paradoxale cu aromă mistico-vrăjitorească. Deci obstacolele provin din trăsăturile specifice acestei literaturi: o literatură în care fabulosul face casă bună cu realul, iar fantasticul este indispensabil pentru ca miraculosul să nu se simtă prea stingher!
Iar reputatul scriitor cubanez Alejo Carpentier este de părere în eseul Problematica romanului latino-american contemporan, cum că ceva poate fi înţeles cum se cuvine (acel “ceva” fiind obiectul, sau faptul, sau localitatea descrisă de scriitor), numai dacă ne situăm cât mai aproape, preferabil chiar în interiorul acelui ceva. Şi cât mai mult timp…Prin urmare, şansele unui străin de-a înţelege realitatea – alimentată din plin cu fantastic şi miraculos – din literatura latino-americană, sunt considerabil reduse: străinul (în speţă europeanul) nu trăieşte în mediul respectiv, deci nu are facultatea de percepţie proprie locuitorilor acelui imens ţinut!
Dar cum a apărut romanul modern, implicit romanul latino-american? Acelaşi Alejo Carpentier este de părere că romanul picaresc stă la originea romanului modern. Iar acel picaro spaniol – adică omul fără meserie şi în căutarea unei modalităţi de a-şi câştiga pâinea, poate tocmai de aceea mincinos, simpatic uneori, dar mereu viclean şi ingenios, deci acel picaro trece oceanul şi se avântă în lupta politică a Americii Latine, sau, cum spune Carpentier, „se afirmă drept un uriaş într-un continent uriaş: devine preşedinte ales prin alegeri frauduloase, apoi generalul loviturilor militare de stat şi, în sfârşit, civil sau militar, devine dictator”.
După acest preambul, putem să pornim în compania unor străluciţi scriitori pe urmele acelui şolticar de picaro, dinspre nordul Americii Latine înspre sud. În Mexic, Juan Rulfo este considerat unul dintre cei mai reprezentativi scriitori latino-americani, deşi este autorul doar al unui singur volum de povestiri – Câmpia în flăcări şi al unui roman – Pedro Paramo. În ciuda limbajului său frust – sau poate tocmai de aceea!? -, culegerea sa de povestiri este considerată o autentică monografie a satului mexican. Iar sărăcia lucie a personajelor şi ariditatea câmpurilor, dimpreună cu gingăşia fondului sufletesc mexican, în pofida raporturilor interumane de-o duritate care atinge uneori cotele ferocităţii, toate astea te duc cu gândul la Zaharia Stancu şi, într-o oarecare măsură, la rusul Mihail Alexeev. Cât priveşte Pedro Paramo, acesta este un roman atarctiv, graţie admirabilei sincerităţi a romancierului şi graţie unor instrumente artistice pe care le mânuieşte cu mare pricepere: prezenţa constantă dar neapăsătoare a fantasticului (ex. dialogurile morţilor), la fel ca magistralele ruperi operate pe firul ireversibilităţii timpului şi în alternarea planurilor temporale.
Despre Alejo Carpentier deja am scris câte ceva mai sus. Născut la Havana, dar cu o solidă şi rodnică cultură apuseană, pe care a asimilat-o în timpul şederii la Paris, Alejo Carpentier a aderat la marxism şi la comunismul lui Fidel Castro. Ceea ce totuşi n-a impietat asupra misiunii sale artistice, căci în anul 1974 – deci la apogeul creaţiei sale, el publică două din romanele sale cele mai reuşite şi mai incitante: Recurs la metodă şi Concert baroc. În ambele romane, marele scriitor abordează una din temele sale predilecte – conflictul dintre Lumea Veche (Europa) şi Lumea Nouă (America Latină), conflict de care era perfect edificat prin propriile lui pendulări între cele două tărâmuri.
Dacă în Concert baroc conflictul are loc în sfera culturii, bogatul Mexican (numit uneori Monctezuma) – în pofida ascendenţei sale europene simţindu-se un înstrăinat pe bătrânul continent, deci grăbindu-se să revină pe noul continent pentru realimentare de la glia maternă, romanul Recurs la metodă plasează conflictul mai sus menţionat în sfera politicului. De ce acest nume dat cărţii? Aluzia la Discurs asupra metodei a lui Déscartes este evidentă. Iar citatele cu care sunt deschise capitolele romanului, elimină orice îndoilaă. Deci Recurs la metodă este un Discurs asupra metodei à rebours, căci după opinia autorizată a autorului, nu există un continent mai puţin cartezian decât America Latină. Adică din nou (privită dintr-un unghi logico-filosofic) opoziţia dintre Lumea Veche şi cea Nouă…
Pe scurt, Recurs la metodă este romanul picaresc al dictatorului: Primul Magistrat, personajul principal cu acest nume, reprezintă portretul robot al dictatorului. După cum precizează însuşi autorul, contribuţia lui la realizarea acestui odios personaj este doar de 10%, restul de 90% fiind preluat din existenţa reală a câtorva hidoase figuri de dictatori latino-americani, colecţia acestora atingând halucinantul cifră de 222!
Dar ce înseamnă cuvântul dictator? La originea sa latină, dictator se chema magistratul suprem desemnat de Senat pentru a conduce în vremuri de primejdie. Desigur, în decursul timpului semantica acestui termen s-a îmbogăţit cu noi şi noi conotaţii, experienţa latino-americană având o pondere însemnată în acest proces de transformare. Iată explicaţia cea mai plauzibilă, potrivit căreia Alejo Carpentier îşi botează personajul Primul Magistrat. Iar acesta, asemeni progeniturilor sale, îşi dispreţuieşte ţara, motiv pentru care la Paris caută prietenii simandicoase şi delicii spirituale, ce se potrivesc ca nuca-n perete cu crimele abominabile ordonate împotriva nemulţumiţilor de regimul de regimul său samavolnic. Când la Paris i se reproşează cu vehemenţă genocidul comis împotriva conaţionalilor protestatari, Primul Magistrat apelează în cuvântul lui de apărare la rigoarea carteziană şi oferă exemple de cruzime cutremurătoare din istoria Franţei. Dar exemplele sale sunt vechi de peste 100 de ani, deci incompatibile cu logica şi etica democratului contemporan, iar cartezianismul lui complet desuet. Astfel că, în conformitate cu nevoia sa de dreptate socială – nu întru totul străină de influenţele marxiste, Alejo Carpentier îl mătură de la putere pe Primul Magistrat şi, cu destul de multă şansă având în vedere înverşunarea cu care este urmărit de insurgenţi, acesta se instalează apoi în casa lui din Paris, unde, de altminteri, îşi sfârşeşte zilele în totală izolare şi uitare.
Tema dictatorului a fost tratată cu succes şi de alţi scriitori sud-americani, căci – după cum am spus – subiecte de inspiraţie se găseau cu duiumul în galeria nefastă a celor 222 de ipochimeni. Astfel, tot în anul 1974, Augusto Roa Bastos publică romanul Eu, Supremul, pentru ca un an mai târziu să apară celebrul roman Toamna patriarhului a mult mai celebrului scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. După imensul succes înregistrat de romanul Un veac de singurătate, în care scriitorul, cu fenomenala sa capacitate imaginativă şi creativă, prezintă avatarurile clanului Buendia în microuniversul macondian, deci după adjudecarea preţuirii internaţionale cu această superbă carte în insolitul ei captivant şi deconcertant, critica aştepta cu nerăbdare următoarea creaţie marqueziană („cu ghearele scoase”, cum inspirat se exprima Darie Novăceanu).
Şi a venit acest roman Toamna patriarhului, care pe mulţi i-a lăsat cu gura căscată: o carte cu fraze fluviu şi limbaj descătuşat, o carte ce pare fantastică, cu un personaj – Nicanor Alvarado – care nu seamăna cu nici unul din cei 222 de dictatori, decât în măsura în care hachiţele şi apucăturile lor fioroase îi apropie până la multiplicare, căci în realizarea personajului său scriitorul n-a purces de la modele reale, ci de la însăşi realitatea istoriei. Iată de ce Marquez îşi rezervă permisiunea unei fabulaţii cuceritoare, fapt care duce la identificarea celui de-al 223-lea dictator latino-american. Nicanor Alvarado creşte până la vârsta de 100 de ani. La vârsta de 150 de ani are o nouă dentiţie. El este „făuritor al dimineţii, comandant al timpului şi proprietar absolut al luminii”, iar vârsta acestui „animal meditativ” şi „monarh iluzoriu” se situează între 107 şi 232 de ani.
Romanul este structurat pe şase capitole, de fapt şase cercuri concentrice. În centrul acestora se află «bătrânul cel mai bătrân de pe faţa pământului», întreaga acţiune a romanului rotindu-se în jurul morţii lui Nicanor Alvarado. E drept, până la urmă moare de-adevăratelea. Dar lumea refuză să creadă acest lucru, întrucât, în dorinţa de-a verifica modul cum va fi primită de apropiaţi şi de supuşi moartea sa, el făcuse cândva un experiment cu cadravul sosiei sale. Iar populaţia năvălită în palat, ba chiar şi gărzile, crezând că-i cadravul generalului mult detestat, l-au batjocurit târându-l pe străzi. Lucrul acesta l-a îndurerat şi l-a mâniat peste poate pe Nicanor Alvarado, aşa încât a purces de îndată la represalii cumplite împotriva profanatorilor pe care-i reţinuse până la unul cu memoria lui de elefant. Iată de ce nimeni nu credea în moartea sa, tuturor li se părea un fapt inimaginabil, căci în ziua aceea, cum afirmă scriitorul, „găinile vor face ouă pentagonale”. Altfel spus, dictatura nu dispare odată cu moartea dictatorului, ci numai după demontarea structurilor şi schimbarea mentalităţii cetăţenilor.
Una din cele mai avizate opinii despre creaţia marqueziană îi aparţine scriitorului peruan, actualmente stabilit în Marea Britanie, Mario Vargas Llosa. Deci, cum subliniam la începutul acestei lucrări, o opinie venită din interior…Din opera întinsă şi suculentă a acestui scriitor, ne vom opri doar asupra a două romane, inegale ca dimensiuni şi conţinut: Războiul sfârşitului lumii şi Cine l-a ucis pe Palomino Molero. Prima carte tratează lupta dusă (sub îndrumarea harismatică a Sfătuitorului) de către gloatele flămânde şi însetate de dreapta credinţă în Bunul Iisus, împotriva forţelor regulate ale guvernului brazilian. Cel de-al doilea roman, de dimensiuni mult mai modeste, conjugă în mod fericit avantajele romanului poliţist întru descoperirea criminalului tânărului Palomino, cu cele de analiză socială, privind starea de cruntă mizerie în care se zbate grosul populaţiei şi discriminarea, chiar rasismul practicat de unii albi împotriva indigenilor cholo. Un asemenea cholo este Palomino Molero, neîntrecut interpret de bolerouri. Însă el va fi schingiuit bestial şi apoi ucis de trufaşul colonel Mindreau, deoarece a avut cutezanţa să o iubească (dragoste împărtăşită, de altminteri) pe fiica acestuia. Acţiunea palpitantă, stilul elegant şi curgător, limbajul slobod şi atât de suculent, iată doar câteva din virtuţile încântătoare ale cărţii.
În galeria marilor scriitori latino-americani negreşit că-şi are locul său de onoare ilustrul scriitor brazilian Graciliano Ramos. Iată doar una din cărţile sale prestigioase – romanul Sao Bernardo, în care înfăţişează dezumanizarea progresivă a protagonistului Paulo Honorio, omul angajat în bătălia fără menajamente pentru dobândirea averii şi pentru consolidarea poziţiei sale sociale (înjghebarea de relaţii sus-puse, căsătoria şi tot calvarul familial generat de gelozie). Acest roman impresionează cititorul prin fluenţa acţiunii construită extrem de lejer – dar cât de captivant! -, cu ajutorul unui limbaj sobru şi al unor analize psihologice cu atât mai revelatoare cu cât eroul şi le narează el însuşi. Tot la acest capitol al literaturii latino-americane trebuie menţionat foarte prolificul scriitor brazilian contemporan, Paulo Coelho, autor al unor romane de mare succes, ca de pildă Alchimistul, Diavolul şi domnişoara Prym, Veronika se hotărăşte să moară.
De altfel, ca o constatare de ordin general, scriitorii latino-americani nu au vocaţia celor europeni pentru subtile şi inepuizabile dezbateri filosofice (Dostoievski, Ibsen, Thomas Mann) sau pentru epuizante disecări psihologice (Marcel Proust, Franz Kafka ori James Joyce), care îşi caţără eroii pe culmile disperării, până în vecinătatea demenţei, sinuciderii şi crimei.
Nu este cazul lui Jorge Luis Borges, pentru că acest aristocrat al cuvântului, de-o cultură dulce-înspăimântătoare, se dovedeşte stăpânul generos al unor rezerve nesfârşite din cultura universală, precum nesfârşit este pampasul argentinian şi uruguayan, pe care marele senior al culturii l-a cântat ca nimeni altul în volume ce s-au succedat inclusiv după orbirea sa completă. Căci de la această fatidică dată, cărţile i-au fost scrise de mâini străine, fireşte, la dictarea sa. Şi chiar dacă uneori se mişcă pe coordonate spaţio-temporale fantastice, personajele sale sunt întru totul veridice, pentru că sunt întru totul umane, aşa cum rezultă cu prisosinţă din povestirile cuprinse în volumele: Discuţii, Istoria eternităţii, Relatarea lui Brodie, Aurul tigrilor, Cartea de nisip, ca să amintim doar o parte din ele. Adică gauchos şi orilleros (oameni ai pampei şi locuitori ai mahalalelor), care cultivă curajul, sunt generoşi şi zgârciţi, cel mai adesea aventuroşi, iubăreţi dar şi iubiţi cu patimă, cuţitari oneşti şi necruţători, dar ştiind să fie şi iertători.
Ca un genial alchimist (era atras şi de magie!), J.L.Borges a amestecat literaturile vechi şi moderne în creuzetul uimitoarei sale inteligenţe, pentru a izvodi o literatură labirintică şi onirică, pe traseul unui timp circular, căci – nu-i aşa? – şi universul (spaţiul) este circular. Ba mai mult, creează o planetă ireală (nu-i de neglijat motivul subtil-halucinant al oglinzilor), pe care ne-o prezintă ca fiind a noastră. Dar unde mai punem poezia sa de mare rafinament, ca şi traducerile efectuate din diverse limbi, căci stăpânea atât limbile clasice (latina, ebraica, greaca), cât şi limbile moderne de circulaţie internaţională: engleza (era profesor de engleză), franceza, germana, italiana, posibil şi altele. Iar după orbirea sa completă, emoţionantele întâlniri cu publicul în cadrul unor conferinţe pe diverse teme, cum ar fi: Cartea celor o mie şi una de nopţi, Divina comedie, Buddha şi budismul etc. De fiecare dată sălile gemeau de ascultători atunci când Borges, călăuzit de cineva, îşi făcea apariţia. Citind o culegere de asemenea conferinţe, culegere apărută la noi sub titlul sugestiv «Cărţile şi noaptea» (noaptea sugerează orbirea, bătrâneţea şi apoi moartea), i-am înţeles pe ascultătorii vrăjiţi de harisma lui Borges. Pentru că Jorge Luis Borges mi-i drag ca om şi scriitor, m-am întrebat uneori care poate să fie motivul că uriaşa sa desfăşurare de forţe pe tărâmul spiritului nu a fost răsplătită cu Premiul Nobel?! Când ştiut este faptul că alţii, mult mai modeşti, au intrat în posesia trofeului…
Pentru a nu o lungi mai mult – fiindcă literatura latino-americană, desigur, este impresionant de vastă -, voi menţiona încă vreo câteva nume sonore, pentru care am mare preţuire: poetul Ruben Dario, Roberto J.Payro, Ricardo Palma cu ale lui Tradiţii peruane, German Arciniegas – prieten apropiat al românilor, cu erudita şi antrenanta sa carte despre Marea Caraibelor – Biografia Caraibelor, apoi Adolfo Bioy Casares, prietenul şi colaboratorul lui Jorge Luis Borges (O păpuşă rusească, Visând la eroi, Jurnal din războiul porcului etc.), şi nu în ultimul rând Ernesto Sabato cu scrierile lui complexe şi dificile, ca de pildă celebrul roman Abaddon, Exterminatorul.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în George Petrovai și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.