George Petrovai – Creştinismul românesc oglindit în fapte şi dovezi istorice

1. Latina – limba creştinismului strămoşesc
Se ştie prea bine că de multe ori excesul de zel în susţinerea cu orice chip a unei cauze, devine aproape la fel de contraproductiv ca şi dezinteresul total manifestat faţă de aceeaşi cauză. Cam aşa stau lucrurile cu mult dezbătuta problemă a originilor creştinismului românesc: a fost un creştinism de sorginte latină (apuseană), după cum susţin bisericile aparţinătoare acestui rit, ori unul de influenţă orientală (grecească), aşa cum afirmă cu îndârjire teologii şi istoricii ortodocşi?
În perioada interbelică, prin trăirism şi gândirism – două curente filosofice de intensă orientare mistico-religioasă, s-a ajuns la excese, şi de aici la inevitabile derapări privind rolul credinţei ortodoxe în viaţa spirituală a poporului român. Filosoful Nae Ionescu, unul dintre corifeii trăirismului, n-a ezitat să pună semnul de egalitate între românism şi ortodoxism (Roza vânturilor, pag. 205)! Cunoscută fiind predilecţia trăiriştilor înspre cultivarea paradoxului şi contradicţiei, pentru un logician de talia lui Nae Ionescu era un simplu exerciţiu de rafinament să-şi etaleze rigoarea argumentaţiei în arcuiri ale demonstraţiei peste sofisme subtile, aşa cum altădată a reuşit performanţa teoretică de-a separa oile de capre, adică pe românii neaoşi de bunii români!
Cu toate că ideile trăiriste n-au fost exprimate într-o formă logică sistematizată, de data asta, în folosul doctrinei promovate, era necesar ca din premise vag formulate şi intenţionat menţinute în ceţurile îndepărtate ale istoriei, să derive o concluzie ciclică şi persuasivă, prin raportarea subtilă a logicianului la psihologia românului. Adică un mod convingător de validare a unei concluzii bazată pe argumente perfect logice din punct de vedere formal, dar extrem de discutabile în ceea ce priveşte conţinutul lor ştiinţific.
După cum afirmă cu tărie nu numai marii noştri istorici laici: A.D.Xenopol, Nicolae Iorga ş.a., ci şi profesorii de la facultăţile de teologie ortodoxă: Ioan Lupaş, Nic. Dobrescu, Ştefan Mateş, I.Mihăilescu etc., românismul şi creştinismul au fost fenomene concomitente! Prin urmare, se subliniază răspândirea creştinismului în forma sa originară, iar nu în varianta sa ortodoxă de mai târziu, aşa cum s-a cristalizat şi apoi s-a impus în comunităţile româneşti – deja creştinate! – de la nordul Dunării, practic din întreaga Peninsulă Balcanică.
Desigur, n-ar mai fi nimic de comentat dacă Nae Ionescu s-ar fi mulţumit să afirme că ortodoxia, prin influenţă bizantină şi slavo-bulgară, a devenit îndeosebi după marea schismă din 1054, credinţa majorităţii românilor. Faptul acesta nu mai are nevoie de demonstraţii logice, întrucât este pe deplin dovedit de rezultatele recensămintelor efectuate în decursul timpului. Evident, se poate îndelung discuta pe marginea rezultatelor comunicate de unele recensăminte, mai ales pe marginea celor efectuate în perioada comunistă, care, după cum este bine cunoscut, s-a specializat în falsuri, intoleranţă şi egalitarism sterilizant…Dar nu, Nae Ionescu ţinea morţiş să demonstreze peste capul dovezilor istorice, cum că ortodoxia este singura credinţă cunoscută şi acceptată de români, ba mai mult, afirmă că – lucru, de altminteri, foarte grav pentru excesele şi intoleranţa degajate de presupusa demonstraţie – cine nu este ortodox, n-are cum să fie român! Adică, în consens cu logica naeionesciană, nu pot fi consideraţi români nici strămoşii noştri ce-au cunoscut creştinismul în limba latină încă înainte de retragerea aureliană, nici cei de mai târziu, când avea loc marele şi profundul proces de formare a poporului şi a limbii române. Fireşte, o absurditate!…
Însă o asemenea afirmaţie tranşantă ca cea a lui Nae Ionescu, schimbă din temelii datele problemei pentru toţi românii de alte confesiuni decât cea ortodoxă. Totodată ea obligă la o analiză atentă şi echilibrată, nepătimaşă şi documentată ştiinţific, privind legea creştinească a strămoşilor noştri, în forma pe care au primit-o şi practicat-o în decursul procesului de formare a neamului românesc, perioadă ce merge până în veacul al IX-lea, şi în care răstimp poporul român se înfăţişează pe arena istoriei ca un popor distinct, bine închegat, cu limbă şi obiceiuri proprii. După cum opinează N.V.Pantea în Legea strămoşească, aceasta este perioada strămoşilor, la a căror lege şi credinţă ne raportăm atunci când pomenim de legea strămoşească.
Ambele categorii de istorici – laici şi clericali, afirmă fără umbră de îndoială că în Dacia Traiană creştinismul a fost răspândit în limba latină! Sigur că pentru un ortodox inflexibil ori pentru un chiţibuşar, afirmaţia de mai sus nu reprezintă un argument de nezdruncinat. Ei vor susţine că nu limba în care s-a propagat creştinismul începuturilor este determinantă, ci conţinutul acestuia. Ori creştinismul acelei perioade era plin de prospeţime şi vitalitate, adică aidoma creştinismului propovăduit de apostolii şi ucenicii Mântuitorului. Era perioada dreptei şi unicei credinţe, a creştinismului eroic, când, după spusele Sfântului Atanasie cel Mare, vasele bisericeşti erau de lemn, în schimb preoţii erau de aur, pe când în epoca sa vasele erau de aur, în schimb preoţii erau de lemn…
Creştinismul la nordul Dunării era cunoscut încă înainte de retragerea lui Aurelian (271 d.Cr.) prin colonişti aduşi din Asia Mică, provincie profund creştinată, prin prozelitismul tot mai accentuat al militarilor, prin misionari veniţi din sudul Dunării şi prin episcopatele de la Dunăre, aflate în legătură cu comunităţi creştine importante, precum cea de la Durostorum (Silistra). Toate episcopatele şi comunităţile creştine de la Dunăre erau latine, adică erau conduse de preoţi latini şi utilizau latina ca limbă liturgică. Iar lucrurile stăteau astfel, întrucât toată populaţia din acea parte era romanizată şi vorbea limba latină. De asemenea, toate inscripţiile creştine din acea regiune sunt scrise în limba latină şi nu în greceşte.
Dintre misionarii care au contribuit decisiv la răspândirea creştinismului peste Dunăre, se detaşează Nicetas (ulterior beatificat), dar mai ales figura impresionantă a lui Sava, ucis de goţii păgâni din Dacia lui Traian.
Cea mai bună dovadă cum că răspândirea creştinismului la strămoşii noştri se făcea în limba latină, o constituie cuvintele din limba română care exprimă bazele creştinismului. Cele mai multe asemenea cuvinte sunt de origine latină, fapt ce dovedeşte indubitabil perioada în care s-a întemeiat creştinismul poporului român. El este din vremea romanilor, deci anterior năvălirii barbarilor migratori şi influenţelor exercitate de slavi asupra poporului şi limbii române. Iată câteva cuvinte esenţiale referitoare la credinţa creştină, cuvinte provenite din limba latină: Dumnezeu, înger, biserică, lege, cruce, altar, preot, botezare, cuminecare, rugăciune, sărbătoare, duminică, cimitir, răposat, păcat, săptămână, calendar, scriptură, mormânt, priveghi, drac etc. Numele sfinţilor ce se dau în popor sunt deasemenea latine. Însuşi termenul de sânt sau sân e de origine latină, pe când sfânt (de la sfete) provine din slavonă.
Scriitorul bisericesc Tertulian scria în primii ani ai secolului al II-lea că numele şi credinţa lui Cristos a ajuns la toate neamurile: britanii, germanii, sciţii, sarmaţii, dacii etc. Afirmaţia lui Tertulian poate fi confirmată cu dovezi istorice. De pildă, în Germania veacului al II-lea erau comunităţi creştine la Meinz, Colonia (Köln) si Trier. Deci creştinismul era cunoscut la aceste popoare – desigur, sporadic – încă din veacul al II-lea. Prin urmare, şi afirmaţia despre creştinismul dacilor se dovedeşte corectă, deoarece Tertulian primise respectivele informaţii de la funcţionarii şi negustorii care trăiseră ori avuseră afaceri în această provincie. Câteva decenii mai târziu, dar înainte de anul 250, spusele lui Tertulian sunt întărite de Origene: ”Ce să mai zicem de britani sau germani, cari sunt lângă ocean, sau de barbari: daci, sarmaţi şi sciţi, dintre care cei mai mulţi încă n-au auzit cuvântul Evangheliei, dar îl vor auzi în însăşi trecerea secolului”. Afirmaţia explicită a lui Origene cum că cei mai mulţi daci n-au auzit Evanghelia, subliniază logic că o parte dintre daci au auzit cuvântul Evangheliei.
O altă dovadă categorică privind pătrunderea şi răspândirea creştinismului în Dacia înainte de anul 271, o reprezintă inscripţiile creştine descoperite în inima Transilvaniei, la Cluj şi la Turda. După cum precizează P.P.Panaitescu în Istoria românilor, inscripţia săpată pe un sarcofag de piatră din Cluj-Napoca, datează de pe la 235 şi conţine pe lângă monograma în formă de cruce, cele patru litere: S.T.T.L. – Sit tibi terra levis (Să-ţi fie ţărâna uşoară), formulă specific creştină.
Deşi în mod cert se poate vorbi de o evoluţie a creştinismului de la nord de Dunăre, totuşi, acestuia îi lipseşte o organizare superioară cu episcopi şi mitropoliţi. Această organizare era mai bine făcută în apropierea Dunării şi mai anemică în preajma munţilor. Este un fapt dovedit că pe malul stâng al Dunării şi în Banat, creştinismul din veacul al VI-lea a prosperat cu sprijinul direct al lui Justinian, împăratul roman creştinat. Astfel, în anul 535 Justinian înfiinţează la Tauresium (azi Procopolje, oraş în Serbia), localitatea sa natală, un arhiepiscopat supus Romei, cu numele de Justiniana Prima. Jurisdicţia bisericească se întindea şi asupra unor ţinuturi de la nordul Dunării, fiind exercitată fie direct de arhiepiscopul Justinianei, fie de preoţii trimişi de acesta ori chiar de episcopi dependenţi de ea. În secolul al VII-lea, arhiepiscopia Justiniana Prima este nimicită de năvălitorii slavi. În consecinţă, numărul episcopilor latini scade la sudul Dunării. Acest lucru s-a repercutat negativ şi asupra strămoşilor noştri, deoarece flacăra credinţei creştine era întreţinută de episcopii de la sudul Dunării.
*
La fondul de cuvinte de origine latină, care încorporează şi transmit credinţa creştină, mai târziu s-au adăugat cuvinte de origine slavă, ce vizau cu preponderenţă ierahia bisericească şi organizarea ritualului: vlădică, popă, praznic, utrenie, vecernie, pomană etc. Însă elementele slave existente în limba română nu au fost moştenite ca şi cele latine, ci au fost împrumutate. Prin urmare, ele au fost modelate după fonetica şi structurile sintactico-morfologice din latina vulgară, deja cunoscute la apariţia slavilor în Dacia Romană. Asimilarea slavilor de către poporul român în plină formare a fost un proces firesc, datorită superiorităţii calitative (limba vorbită, ca şi elementele de cultură şi civilizaţie daco-romană) pe care autohtonii o deţineau în faţa migratorilor. Faptul că dintre toate popoarele migratoare care au trecut prin Dacia Romană doar slavii au lăsat urme în fizionomia poporului şi a limbii române, se explică nu atât prin semibarbaria ce-i caracteriza şi totodată îi deosebea de ceilalţi migratori, cât mai ales prin profilul ocupaţiei de bază – cultivarea pământului. O asemenea ocupaţie le conferea slavilor garanţii de populaţie cvasi sedentară, şi apropia elementul autohton de cel venetic.
Toate popoarele neoromanice (român, francez, italian, spaniol, portughez) au rezultat prin contopirea a trei elemente cardinale: a)Substratul format din elementul autohton (la noi daco-moesic); b)Stratul romanic format din coloniştii aduşi din diverse provincii romane; c)Adstratul sau superstratul constituit din poporul barbar cu rol major. La noi adstratul revine slavilor sudici. Importanţa slavilor în formarea poporului român este aidoma germanilor în formarea popoarelor Apusului: francii pentru poporul francez (ei au dat numele acestui popor), vizigoţii şi vandalii pentru iberici, ostrogoţii şi longobarzii pentru italieni.
Creştinismul s-a dovedit un fapt istoric atât de cuceritor, încât până şi popoarele barbare au fost impresionate de el (ex. hunii lui Attila au fost profund impresionaţi în faţa Romei de măreţia pompei papale), ori realmente s-au lăsat biruite de forţa irezistibilă a noului crez. Astfel, goţii au devenit creştini exemplari, având în Ulfilas un mare episcop. Acesta păstoreşte în părţile Silistrei şi traduce Biblia în limba gotică. Tot aşa slavii, bulgarii şi ungurii s-au lăsat ridicaţi de valul puternic al creştinismului.

2. Creştinarea bulgarilor şi atârnarea canonică a românilor de biserica bulgărească
Este cunoscut faptul că bulgarii propriu-zişi au fost un popor migrator de origine mongolică. Din părţile Volgăi pe care le stăpâneau, bulgarii au coborât apoi la sudul Dunării, unde în scurt timp au fost complet asimilaţi de masa uriaşă a slavilor sudici. Noul popor este esenţialmente slavizat prin limbă şi tradiţii, iar de la migratorii bulgari îşi ia doar numele. În anul 864, ţarul Boris (termenul de ţar vine de la caesar, deci este de origine latină) este botezat cu numele de Mihail de însuşi împăratul bizantin Mihail. Timp de câţiva ani bulgarii creştinaţi păstrează legătura cu Roma. Însă din cauza unor neînţelegeri în legătură cu numirea arhiepiscopului Bulgariei în persoana episcopului Formosus, Boris (alias Mihail) rupe legăturile cu Roma şi se orientează spre biserica grecească din Constantinopol.
Urmează o perioadă de întărire şi expansiune a Imperiului Bulgar. Cu excepţia Moldovei, influenţele lui se exercită cu putere şi asupra comunităţilor obşteşti de la nordul Dunării, care erau dependente politic de statul bulgar. La sfârşitul domniei lui Boris se trece de la ritul grecesc din biserici la ritul slavon, acesta fiind adus din Moravia, patria liturgiei slave. După moartea „apostolilor” slavi Chiril şi Metodiu, discipolii acestora au căutat refugiu în Bulgaria, din cauza neînţelegerilor cu preoţii latini cu privire la limba slavă pe care o propagau în biserici. Boris i-a primit pe toţi foarte bine şi le-a deschis câmp larg de activitate pentru propaganda lor. „În acest fel, comentează A.D.Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană, Bulgaria devine repede de tot centrul principal pentru răspândirea ritului slav în ţările vecine”.
Dependenţa politică a românilor de Bulgaria a dus şi la atârnarea canonică de biserica bulgărească. Asta deoarece la nordul Dunării nu existau scaune episcopale, deci românii se supuneau direct Patriarhiei din Bulgaria. Legăturile cu biserica bulgară au continuat şi după căderea Imperiului Bulgar în anul 1018, an în care bulgarii au fost literalmente zdrobiţi de împăratul bizantin Vasile II, supranumit Bulgaroctonul (omorâtorul de bulgari). De subliniat (după această dată) prezenţa masivă în Hemus (Balcani) a elementului românesc. Românii (valahii) erau conduşi de doi fraţi, Petre şi Asan. Profitând de declinul Imperiului Bizantin în timpul dinastiei Comnenilor, românii împreună cu bulgarii se răscoală şi, sub conducerea celor doi fraţi, întemeiază Imperiul Româno-Bulgar cu capitala la Târnovo. Dar în urma unui complot organizat de boierii ostili, Petre şi Asan îşi pierd vieţile.
În aceste condiţii pe tron se urcă fratele lor mezin Ioniţă, numit Caloianul. A fost un suveran mare, care a dus imperiul la maximum de importanţă şi strălucire. Nemulţumit de raporturile cu patriarhul de la Constantinopol, Ioniţă s-a îndreptat spre papa de la Roma, de la care aştepta ungerea sa ca împărat şi numirea episcopilor. Tot atunci, la iniţiativa papei Inocenţiu III, unul din cei mai puternici papi din Evul Mediu, se organizează Cruciada a IV-a. În anul 1204 este cucerit Constantinopolul şi se pun bazele Imperiului Latin de Răsărit, avându-l ca suveran pe Balduin de Flandra. Acesta i-a pretins lui Ioniţă supunere, în virtutea dreptului de autoritate şi proprietate asupra tuturor teritoriilor controlate altădată de bizantini. Caloianul ignorând o asemenea pretenţie deplasată, s-a ajuns la un aprig conflict armat între cele două imperii, din care câştigător iese românul. Ba mai mult, acesta îl ia prizonier pe Balduin şi-l duce la Târnovo, unde după câtva timp prizonierul moare. Şi astfel Imperiul Româno-Bulgar ajunge forţa cea mai importantă din sud-estul Europei, de care nu se putea să nu se ţină seamă. Faptul acesta are darul să-l nemulţumească profund pe papă, întrucât el era organizatorul cruciadei. Tensiunile apărute au dus la deteriorarea relaţiilor dintre Roma şi Imperiul Româno-Bulgar, iar după moartea lui Ioniţă s-au reluat legăturile cu Constantinopolul. Declinul imperiului se accentuează în vreme lui Ioan Asan II, fiul lui Asan. După moartea lui Ioan Asan, pe tron urcă bulgari, se accelerează procesul de bulgarizare al românilor şi Imperiul Româno-Bulgar sfârşeşte prin a fi înghiţit de statul bulgar. Dar nici statul bulgar n-a avut parte de linişte: a fost cucerit de otomanii în expansiune, iar în anul 1393 este cucerit însuşi oraşul Târnovo, capitala fostului imperiu.
Astfel că după o perioadă de peste 500 de ani (până la sfârşitul secolului al IX-lea) de creştinism roman, în bisericile românilor pătrunde ritul slavon, care s-a menţinut până în secolul al XVII-lea. Iar scrierea chirilică (buchiile) a fost eliminată din scrierea românească de-abia în secolul al XIX-lea!

După Reformă, saşii din Ardeal au îmbrăţişat luteranismul iar nobilii maghiari calvinismul. Ei au căutat să-i atragă pe români la protestantism, motiv pentru care îndeosebi saşii au sprijinit tipărirea unor importante cărţi religioase în limba română. (N.B. Este adevărat că românii n-au înghiţit momeala saşilor şi că au persistat în credinţa lor, însă faptul cultural, cu enormele sale consecinţe benefice, trebuie consemnat ca atare…)
Importantele tipărituri au fost executate la Braşov de către diaconul Coresi, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Aceste prime cărţi tipărite în limba român s-au răspândit mai apoi şi în celelalte două provincii româneşti, Ţara Românească şi Moldova, aşa încât după 1640 domnitorii Matei Basarab şi Vasile Lupu au reuşit să introducă limba română în toate bisericile. La acest fapt notabil a contribuit şi situaţia internaţională existentă la momentul respectiv: Bulgaria şi Serbia fiind sub dominaţia otomană, nu mai era cine să efectueze traducerile, iar textele slavo-bulgăreşti au ajuns de neînţeles nu numai pentru credincioşii români, ci şi pentru preoţi.
In anul 1054 are loc marea schismă, care scindează creştinismul în Biserica apuseană (catolică), sub autoritatea papei, şi Biserica răsăriteană, intrată sub autoritatea patriarhului de la Constantinopol. Biserica răsăriteană şi-a spus ortodoxă, deoarece susţinea cu tărie că ea şi numai ea este biserica dreptei credinţe. Iată de ce a căutat, asemeni celei apusene şi asemeni tuturor bisericilor, nu numai să-şi menţină autoritatea în zonele controlate, ci chiar să şi-o extindă. De unde aprigele lupte ce s-au dus şi continuă să se ducă şi în prezent, în acele zone unde s-au semnalat colonizări şi intruziuni ale bisericilor rivale.
De precizat că Biserica ortodoxă, de fapt Bisericile ortodoxe autocefale, mai mult rugătoare şi contemplative decât percutante şi active, au desfăşurat o neînsemnată activitate misionară în comparaţie cu Bisericile catolice şi protestante ale Apusului. Ele s-au mulţumit cu întărirea poziţiei în zonele tradiţionale şi cu recâştigarea terenului pierdut prin afirmarea unor biserici mai noi, ca de pildă Biserica greco-catolică. Toate aceste dispute şi conflicte se derulează şi în prezent la cote ameţitoare de înverşunare, în pofida ecumenismului dorit şi promovat de tot mai mulţi responsabili din ierahia creştină, sincer îngrijoraţi de viitorul acestei superbe credinţe, inadmisibil de fărâmiţată.
Cât priveşte conduita morală şi ataşamentul unor înalţi ierarhi faţă de naţiune, Petre P.Panaitescu ne oferă în Istoria românilor două exemple edificatoare în acest sens:
1.În anul 1812 are loc anexarea Basarabiei la Rusia ţarului Alexandru I. De-abia atunci s-au dezmeticit boierii români care sperau într-un ajutor rusesc şi au protestat vehement împotriva acestui act samavolnic. Numai mitropolitul Gavril Bănulescu, cu studii la Kiev, rămâne fidel ruşilor, trece Prutul odată cu ei şi ulterior devine mitropolit al Basarabiei;
2.Mitropolitul Veniamin Costache l-a întâmpinat la Iaşi pe Alexandru Ipsilanti, conducătorul răscoalei greceşti începută în Rusia şi continuată în Principatele Române, ca pe un eliberator! Şi tot atunci, mitropolitul Dionisie împreună cu alţi arhierei, vroiau să plece din Bucureşti pentru a-l urma pe Ipsilanti, atâta doar că Tudor i-a ţinut sub pază…Tot ce se poate ca mitropoliţii Veniamin şi Dionisie să fi ascultat mai degrabă de glasul sângelui decât de cel al conştiinţei.
Nici mai târziu – bunăoară în perioada comunistă, glasul conştiinţei n-a fost auzit de slujitorii bisericii, nici de slujitorii ortodocşi, nici de cei catolici. Astfel, după căderea comunismului, mitropolitul Kievului a recunoscut că cei mai mulţi dintre preoţii şi ierarhii din subordinea sa au fost agenţi KGB. Prin extrapolare, lucrul acesta probabil că este valabil pentru întreaga lume comunistă, chiar dacă pe plaiurile mioritice şi aiurea încă nu s-au făcut dezvăluiri atât de tranşante. Tot aşa, strâns cu uşa, un înalt prelat al Bisericii catolice din Ungaria a recunoscut colaborarea strânsă cu autorităţile comuniste, motivând: “Ce era de făcut? Trebuia să supravieţuim cumva…”
Ei bine, mi se poate răspunde că Biserica ortodoxă a jucat rolul uneia dintre pârghiile culturale ale românilor (au existat şi alte pârghii), că biserica prin slujitorii ei a contribuit la dezvoltarea conştiinţei naţionale şi la apărarea fiinţei noastre româneşti şi că exemplele date sunt nesemnificative la scară istorică în raport cu contribuţia uriaşă a Movileştilor, a lui Dosoftei, Varlaam şi a altor arhierei, ca şi în raport cu faptele de aleasă cinstire ale lui Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab ori ale domnitorului martir Constantin Brâncoveanu, un împătimit al ortodoxiei.
Riguros adevărat, numai că vrând-nevrând trebuie măcar să ne întrebăm care era nivelul nostru de cultură şi civilizaţie dacă prin limba şi cultura latină – taxate drept eretice de cei prea ortodocşi! – păstram un permanent şi fecund dialog cu Apusul, iar în acest chip beneficiam direct şi mult mai consistent de marea mişcare spirituală a Renaşterii?! Căci, să nu uităm că prima mişcare culturală românească – cea a cronicilor, a purces de la cronicari moldoveni precum Grigore Ureche şi Miron Costin (Ion Neculce era un real talent, însă mai puţin instruit), adică de la cei care au beneficiat de cultura apuseană, direct sau prin intermediul Poloniei catolicizate. De altfel, călugării iezuiţi au înfiinţat mai multe şcoli, fie în Polonia (Lemberg, de pildă), fie în Moldova la Iaşi şi Cotnari. În aceste şcoli erau trimişi fiii de boieri pentru a studia latina, istoria, filosofia, retorica şi gramatica. Din asemenea studii pertinente şi avansate, precum cele ale lui Nicolaus Olahus, cronicarii moldoveni au putut învăţa şi apoi afirma fără şovăire că noi de la Râm ne tragem! Tot aşa, stolnicul Constantin Cantacuzino, eminenţa cenuşie a nepotului său Constantin Brâncoveanu, era un foarte bun cunoscător al latinei, istoriei şi culturii timpului său, practic al întregii mişcări de idei, numai întrucât îşi desăvârşise studiile la Padova. Iar marele cărturar Dimitrie Cantemir, nu şi-a scris o parte din valoroasa sa operă în limba latină, limba care asigura circulaţia valorilor şi recunoaşterea internaţională? Ceea ce spre cinstea noastră a şi avut loc, prin intrarea lui Dimitrie Cantemir în Academia din Berlin.
Însăşi emanciparea noastră naţională, prin renaşterea spirituală şi prin dezvoltarea mândriei naţionale în calitate de urmaşi ai lui Traian, este produsul Şcolii Ardelene, mişcare iluministă reprezentată cu strălucire de Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Samuil Micu – nepotul neînfricatului episcop Inocenţiu Micu Klein, adică prin urmaşi valoroşi şi viguroşi ai actului de la 1700 când, prin unirea cu Roma, s-a constituit Biserica greco-catolică. Fundamentalele idei izvorâte din Şcoala Ardeleană: originea latină a limbii române, romanitatea şi permanenţa poporului român, unitatea limbii şi a poporului român, idei argumentate filologic şi susţinute istoric (chiar dacă cu un exces de purism), au fost ulterior răspândite în Ţara Românească prin Şcoala lui Gheorghe Lazăr (tot un ardelean înzestrat, cu studii în Apus), iar în Moldova prin Şcoala lui Gheorghe Asachi. Poate că nu este lipsit de interes să amintim că marele cărturar Gheorghe Asachi şi-a început studiile la Lemberg (Lvov), apoi şi le-a desăvârşit în Italia şi la Viena!…

3. Pericolul grecesc pentru credinţa şi cultura românilor
Grecii au exercitat o necontenită presiune asupra Principatelor Române încă din perioada de formare a acestora şi de consolidare a bisericii lor. Dar de-abia în secolul al XVI-lea ajung la o reală predominanţă în influenţa exercitată prin cultura şi biserica lor, prin masiva infiltrare de greci în mănăstirile româneşti şi administraţia publică, prin cutremurătoarea uşurinţă cu care multe mănăstiri şi întinse domenii româneşti erau închinate, adică puse la dispoziţia hrăpăreaţă a unor lăcaşuri de cult greceşti din diverse puncte ale ortodoxiei imperiale. Penetrarea grecească pe pământul românesc se explică (se şi justifică?) prin acţiunea conjugată a două cauze:
1. Patriarhul de la Constantinopol era grec, şi ca atare făcea tot posibilul ca înalţii prelaţi ai Bisericii române să-i fie slujitori de încredere, anume greci susţinuţi, confirmaţi, ba chiar impuşi domnitorilor români. Aşa de pildă, domnitorul moldovean Roman Muşatin, deşi cu o domnie scurtă (1390-1393), se face vrednic de cinstire prin aceea că a întemeiat Mitropolia Moldovei cu scaunul la Suceava. Drept mitropolit al Moldovei a fost numit ierarhul român Iosif, ce fusese sfinţit de mitropolitul rutean Antonie de la Halici. Însă cum patriarhul Constantinopolului ţinea morţiş să aşeze în scaunul de la Suceava un grec, taman ca în Ţara Românească, el nu vroia în ruptul capului să-l recunoască ca mitropolit pe Iosif. Şi cum domnul român n-a consimţit să cedeze, nici patriarhul n-a ezitat să arunce afurisenia asupra bisericii moldave. Iar afurisenia a rămas în picioare până în vremea lui Alexandru cel Bun, de-abia atunci reluându-se legăturile cu Patriarhia din Constantinopol.
2. Cea de-a doua cauză se articulează pe trecerea de care se bucurau în credinţa curată şi naivă a românilor toate acele fapte şi mărturii ce, într-un mod sau altul, se raportau la locurile sfinte unde a trăit, propovăduit şi pătimit Mântuitorul Iisus. Iar grecii fiind mai culţi şi bisericile lor având o vechime respectabilă, nu e de mirare că pe pământul românesc ei au găsit teren prielnic să se facă ascultaţi şi respectaţi. În paralel, comerţul lor cu relicve era neobosit şi prosper…
Îndeosebi după 1453, anul cuceririi Constantinopolului de către turci, cohorte întregi de greci au năvălit în Ţările Române (poate mai abitir decât în ţara lor), unde se plângeau de urgia otomană şi cerşeau ajutoare. Iar ajutoare primeau cu duiumul, pentru că românii ajunseseră să vadă în toţi misionarii greci nişte sfinţi greu încercaţi de păgâni. Ba unii domnitori, ca de pildă Neagoe Basarab, şi-au făcut un crez din a închina ţara ortodoxiei bizantine lacomă şi coruptă, condusă de patriarhi simoniaci ce-şi cumpărau de la turci scaunul patriarhal. Neruşinarea, fastul şi desfrâul grecesc ating cote de nesuportat, încât nici nu-i de mirare că Matei Basarab ajunge domnitorul Ţării Româneşti printr-o revoltă generală împotriva abuzurilor şi actelor imorale săvârşite de bizantini. De altminteri, după cum precizează însuşi Tudor Vladimirescu în proclamaţia către ţară, mişcarea sa a fost îndreptată nu atât împotriva boierilor pământeni, cât împotriva potentaţilor greci.
Influenţa grecească a fost un rău mult mai mare pentru viaţa şi cultura românească decât influenţa slavo-bulgară! Pentru că dacă slavona a devenit limba oficială în stat şi biserică, greaca şi grecismele au pătruns în toate domeniile de activitate: administraţie, justiţie, cultură, cârmuirea statului prin domnul fanariot şi, desigur, în garda personală de arnăuţi (albanezi), căci – spre o deplină încununare a răului şi umilinţei – armata fusese desfiinţată! Domniile fanariote începute în Moldova după 1711, anul nefast al pierderii bătăliei de la Stănileşti de către domnitorul Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru I al Rusiei, iar în Ţara Românească după 1716, anul fatidic al lui Constantin Brâncoveanu şi a întregii sale familii, domniile fanariote, prin urmare, reprezintă pe ansamblu o nedemnă perioadă din istoria naţională arvunită de grecii Fanarului de la turcii bănuitori, lacomi şi stupizi.
A urmat un secol de fandoseli şi maimuţăreli, de catastrofală decădere economică datorată jafurilor la care s-au dedat acei trândavi şi hrăpăreţi pseudodomnitori angajaţi de turci pe baza plocoanelor primite, o perioadă de instabilitate politico-diplomatică prin rotirea domnilor spre o temeinică ruină a Ţărilor Române, ca şi una mult mai lungă şi mai gravă de decădere morală generală, cu consecinţe incalculabile pentru dimensiunea moral-spirituală românească, consecinţe ce încă persistă sub forma plocoanelor, peşcheşurilor şi a degradantelor proverbe care încurajează şi justifică mita la toate nivelele: Osia neunsă scârţie sau Dai un ban, dar stai în faţă.
Desigur, n-ar fi corect pentru dreapata cumpănă a istoriei să fie date uitării realizările unora dintre domnitorii fanarioţi, anume aceia care s-au străduit, atâta cât a fost posibil la vremea respectivă şi în condiţiile vitrege de-atunci, să lase ceva util şi durabil în urma lor. Pentru că, după cum bine afirma Vlad Georgescu, nu există regim politic, oricât ar fi acesta de mârşav şi corupt, să cultive doar răul: „Funcţiile organismului social pot fi încetinite, pervertite, dar niciodată cu desăvârşire blocate, indiferent de regimul politic.” (Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, 1992, pag. 254).
Iar Constantin Mavrocordat, poate cel mai productiv domn fanariot, a fost promotorul şi făptuitorul unor proiecte extrem de avansate pentru vremea respectivă: eliberarea şerbilor şi reforma administrativă. De asemenea, nu trebuie trecute cu vederea preocupările culturale ale unora dintre domnii fanarioţi, cu toţii buni cunoscători ai limbilor din diplomaţia europeană a vremii: latina, italiana şi franceza. De pildă, Nicolae Mavrocordat era un poliglot desăvârşit, cunoscător şi vorbitor a şapte limbi. Faptul acesta s-a reflectat cu prisosinţă în valoroasele lor biblioteci (faimoasa bibliotecă a lui Nicolae Mavrocordat s-a pierdut), ca şi în insistenţa mai mult decât meritorie cu care căutau să se înconjure cu oameni de cultură. Căci, pătrunderea la noi a primelor semnale din cultura apuseană, cu deosebire din cea franceză, le revine unora dintre aceşti domnitori fanarioţi. Nu este mai puţin adevărat că faptele lăudabile ale unui secol de fanariotism, constituie o slabă consolare pentru români, comparativ cu dezastrul şi ruina lăsate de acesta în urmă…
Poate că unii vor spune: “Da, dar măcar am beneficiat de cultura antică grecească…” Inexact, deoarece grecii înşişi erau ancoraţi într-o cultură ce se reducea la imitaţii, transcrieri şi recopieri în greaca nouă, o cultură cu neînsemnate raportări la cultura şi filosofia clasică elenă. Ori la acest capitol Apusul stătea incomparabil mai bine. În şcolile şi universităţile occidentale, clasicii greci şi latini erau studiaţi în original, traducerile erau făcute cu pasiune şi rigoare ştiinţifică, modelele antice reprezentau inepuizabile surse de inspiraţie pentru titanii Renaşterii, iar lucrările exegetice umpleau până la refuz bibliotecile bisericeşti şi laice.
Anul 1821 a pus capăt putreziciunii greceşti de la noi prin jertfa lui Tudor. Dar miasmele fetide ale acelei epoci de deznaţionalizare prin grecizare şi de lugubră aducere aminte, au persistat încă mult timp după crima săvârşită de eterişti. De-abia în 1863, prin domnitorul Alexandru Ioan Cuza, model desăvârşit de domnitor modern, inteligent şi întreprinzător, s-au creat condiţiile pentru încheierea cu succes a campaniei lui Tudor. Este anul unui mare şi important deziderat românesc, acela al secularizării averilor mănăstirilor închinate lăcaşurilor greceşti (aproape o cincime din suprafaţa ţarii era închinată!) şi al expulzării călugărilor şi egumenilor greci. Domnitorul Cuza s-a arătat intransigent în aplicarea până la capăt a legii, chiar dacă ruşii – prin biserica şi ierarhii lor – au susţinut cauza grecilor din Principatele româneşti unite.
N.B. Concluziile, după parcurgerea acestui studiu, sunt la îndemâna fiecăruia. Fireşte, este de preferat ca aceste concluzii să fie rodul chibzuinţei şi echilibrului, iar nu al patimii şi înverşunării. Căci este spre binele nostru să nu uităm nicicând superbele învăţături ale Mântuitorului: „Celui ce are, i se va mai da; dar celui ce n-are, i se va lua şi ceea ce i se pare că are”.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în George Petrovai și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.