Adina Dumitrescu – Naufragiaţi în paradis – actualitate trenantă

Tragicomedia atingerii Edenului din vârful peniţei

-Astupăm concavităţile. Cu vârf!
– Apar convexităţi. Parcă e un antivirus sau un buzdugan cu dinţii tociţi.
-Asta-i acum! …
-Cum să fie?
-Rotund!
-Ca un cerc, scuze, ca un disc, ca o sferă?
-Ca pământul! Ca România, ca Muntele din est!
-Rădăcină semitică, aha, dn!

I

E trecut de miezul nopţii. Trecut bine! Ne găsim deasupra României nu dintr-o eroare de pilotaj a unei nave spaţiale încă neîncercate, ci dintr-o eroare de construcţie. Credem! Plutim în aer fără să ne putem deplasa decât într-o suprafaţă delimitată care după toate calculele aparţin acestei ţări. Tot suntem aici, să tragem cu ochiul la cum petrec românii Revelionul. Toate posturile tv sunt la faza specifică depăşirii unui an şi intrării binişor în altul, fază ce nu iese din tiparul ultimilor ani. Un Revelion datând pe sticlă de la sfârşitul anului 1956. Da, dar ca acela nu mai e cu putinţă, de unul asemănător cu cele la care făcea regia Bocăneţ nici nu poate fi vorba! Românul se uită cu mic cu mare la ceva ce aduce cu paranghelia anilor acestora, cu efectele speciale aducând a nuntă ţigănească de interlopi, cu mirosurile grădinii-n terpene înflorite ca-n laboratorul de lună mai şi-n culorile unui curcubeu suprapus cu ajutorul calculatorului peste alt curcubeu, numai că unindu-se în alt punct al rogvaivului … sand art, ce mai! Pe toate canalele private alături de grupa de prezentatori au început să apară noii cântăreţi folkmanea – stelele şi regii neîncoronaţi ai ecranelor şi scenelor. Smokinguri, papioane negre sau în culori ţipătoare, pantofi de lac şi sudoare de cântăreţ îmbuibat. Cel mic şi mai mult lat decât lung are freza gelată, ghiul pe un deget de cremwurst şi dorinţa încă nepotolită să cânte o arie dintr-o operă. Se plimbă printre animatoare românce cu iz de Rive gauche Y.S.L. suprapus naturelului de Brăila. Sunt înalte, au măsuri standard şi adăugiri botulinice, silicon şi apă distilată injectată pe ici pe colo, să dea ca la cinema pe covorul roşu. Steaua show bitz-ului, tânărul în cămaşa roşie pipăie-n ritm fesele fetelor. Zâmbete. Nimeni nu pare lezat, toată lumea e mulţumită, ei că-şi fac iar intrarea în lumea „bună” a ecranului, ele că sunt băgate în seamă de grămada „fără număr, fără număr” pe care o au la vedere. Zapezi. Idem … Zapezi! Pe niciun canal românesc nicio poantă, nicio sclipire! Închizi şi arunci telecomanda exact ca românul cu scaun la cap. Laşi televizorul şi o iei hai-hui.
La barul de noapte atmosferă de tavernă de port nordic cu intrarea1200lei, fără consumaţie. Idem dansatoarele de la bară. Goale adică … Public transpirat, trei sferturi deja pluteşte sub aburii alcoolului, mâini lipicioase la bărbaţi, decolteuri sau mai bine spus urme de decolteuri la fete. Fum să-l tai cu cuţitul, da, dar pe fum, în semiîntuneric toate pisicile sunt negre ( sau albe, depinde de lentilele de contact ). Mâini fremătânde de bărbaţi şi femei sub grămada rugbistă. Dans fără perechi, la grămadă, Fericire generală … dans bară la bară, fără inhibiţii …
La .. să zicem „Restaurantul” anonim la fel, la „Hotelul” de lângă aeroport separeurile sunt pline de turişti străini care practică turismul sexual. „Welcome to Roumania! Jocuri de societate! Damme! Pietre! Domino în principiul căderii! Artă şi nebăgare de seamă! Dispariţii de carduri, portofele, levitaţie şi doi iepuraşi ca-n reviste! Banduliera cu mameloane! Alege, nu te sfii! Bonus un copil al străzii instruit! Ieşi. În toate localurile o mică parte dă drumul la curea, o slăbeşte cu un lat de palmă, se aşează mai bine în fotoliu şi trece la porţiile următoare de mâncare, de parcă este după un post de jumătate de an. E grupa mâncăilor! Platouri goale şi platouri pline, mere rămase din râturi de porci bine rumenite! Şoric crocant şi rulat! Specialităţi asiatice … Colţul cu şarpele Boa cu bouru-n gură! Muzică jaga, dragoste – ca o râie, – fete frumoase – păpuşi etnice urban-kitsch şi mâncare aleasă.
Intru invizibil în case … Gospodine asudate, obosite, privesc tâmp spre soţii care ocupând capul mesei, adică locul cu salata de boeuf din carne de porc se întreţin cu prieteni sau rude. Către ele nu e aruncat nici un zâmbet, ci e ridicat degetul ca indiciu: „repetir” sau „să trecem la următorul fel”. „Şi să spună o dată Goguţă poezia, că fac moarte de om! Ce, seamănă cu mă-sa?” Niciodată nu ştii ce e în lozul căsătoriei! Ca la cremwurştii din carne de pui: un pui, un cal … vorba unui Anton Bacalbaşa ce se spune că stătea mai mult în popotă. Nu se zice popotă? Pipotă? Nu mă-nebuni musiu, c-ameţesc! Prunci adormiţi printre meseni, copii pe calculator cu „liber” de la părinţi, chiuvete pline de vase murdare şi dormitoare cu aşternuturi schimbate de ultimă oră pentru distracţia de după. Peste tot aceleaşi trei lucruri: muzică proastă, mâncare şi sex!
Mă urc decepţionat în mini-maşina invizibilă ţinută la purtător şi părăsesc locul. Merg spre localităţi mai puţin aglomerate. Jale mai mare şi jale mai mică, dar cheful e-n toi! … Sărăcie şi sărăcie lucie … Sunt aproape scârbit dar dau cu suc de lămâie … Îmi fac loc între două fisuri de rocă bazaltică, încep colindarea din primul strat de subsol coborând spre piemont. Crevase săpate şi exploatate, minereu luat cu lingura mare. Steril în munţi artificiali făcuţi lângă fostele combinate de extracţie a metalului din minereuri stând afară, sub ploaie sau zăpadă. Înaintare de substanţe chimice ca pe sanie, mă sui şi eu, dau câteva ture şi trei coborâşuri ca-n tunelul de bob şi mă ridic să nu intru în pânza de apă freatică. Cobor apoi pe picioare. Dealul e plin de faţete de şisturi din care s-a luat mica. Păcat! O dădeau în râşniţă şi o făceau praf strălucitor, apoi o suflau cu jetul aerului condiţionat pe pereţi. Rămânea o amintire… kitschoasă! Solul neutru, fost 7,5ph e modificat din cauza bazelor ca şi când s-au dat amendamente. Ph de apă idem, adică modificat, modificat. Nu-i nici un bai, zici că e minerală! Foste pungi de petrol ce a fost exploatat prin injecţie de abur … Pungi pline cu aer ce deja conţine hidrogen sulfurat … ( Staţiune balneoclimaterică să se facă, ape sulfuroase pentru orice gastrită sau ulcer!). Pericol de prăbuşire, pericol de explozie în câmpia Transilvaniei unde mai sunt domuri gazeifere … Foste saline pline cu saramură formată din apa ploilor şi urmele de sare de pe pereţi … ( ei iau cu ciubărul şi pun murăturile, pun varza, doar sunt renumiţii sarmalelor). Straturi de argilă de densitate diferită printre care saramura alunecă nestingherită. Alunecări de teren … Electrolizoare părăsite cu anozii furaţi (o fi avut nevoie cineva de cărbune, la bal mascat încă se poartă Othelo şi dacă-i bal, bal să fie! ) Catozi toxici lăsaţi la vedere … Prăbuşiri, alunecări, petrol în fântâni, păduri tăiate „la ras”, dar şi cu lăstărişul virgin. Ecce terram! Nu-i aşa că e loc de umblat? Nu-i loc bun de modificat? Am naufragiat la fix!
Scot planşeta şi aşez laptopul. Nu că nu-l pot folosi pe genunchi, dar am fost prevăzător. Am luat o planşetă cu reţea metalică de protecţie. Trebuia să mai iau una, dar cine se gândea la un asemenea naufragiu? Dă cineva cu pietre de sus? Nu, doar cu statuile lui Everac de pe Bran, dar alea cad într-o parte! Calculez fără glumă indicii de distrugere ai punctului deasupra căruia ne aflăm: sunt aceiaşi la om ca şi la mediu. Dar cu divinul? Cum stăm cu divinul? Mă conectez prin două straturi astrale unite cu două mentale: uniformă de indici pe abscisă. Deci sunt la fel! Se practică o religie exclusivistă … Se cere! Se uită promisiunea făcută de creştin la cerere … „Uitare humanum est”, iar tenuir nu există! Se schimbă ziua de început a săptămânii. Dar nu erau şase zile de lucru şi una de odihnă? Care-i motivul schimbării? E tradiţie … E tradiţie? E facere! Să se vadă că se face ceva! Divinitatea din ceruri stă cu balanţa, ne face semne cu degetul, cea de jos stă alături de sfinţi. Pelerinaje la moaşte şi uitare … Puţini cred în esenţa divinului, puţini cred în bine, în pace, în iubire şi dăruire. Sunt cele patru esenţe ale divinului şi crezul multiplu al altruistului, cel ce face notă discordantă printre contemporani. Ce este un altruist? O persoană pe cale de dispariţie ale cărei intenţii sunt comentate şi înţelese pe dos. Un fel de prostul societăţii de consum şi plăcere. Dar ce, mulţii sunt deştepţi? Sunt doar cernuţi prin sita cea mare, sunt căptuşiţi cu osânza ce-i face mai groşi în pomeţi. Sunt magnificii deveniţi prototipuri? Ei aş, sunt pigmei! Prostuţul de Paul ar zice că pe pământul României e o situaţie catastrofală. Da’ de unde! E o situaţie obişnuită, ca peste tot pe Terra, dar e cea mai uşor de remediat: când constantele vitale ale diferitelor puncte ale unui întreg –bio- sunt asemănătoare, indiferent dacă e plus sau e minus, situaţia nu e disperată. Ar fi fost doar dacă între acestea erau mari variaţii, acestea ar fi trebuit întâi nivelate de cineva, egalaţi indicii, pe când aşa, mergi cu toate trei deodată. Poţi să le urci, să le regenerezi adică, sau poţi să le distrugi! Natura te ajută întotdeauna … Numai să ştii ce soluţie să alegi în acel moment! Şi nu-i lucru uşor …Trebuie să ne folosim de natură şi de umor. E lucrul ce lipseşte multora …
Să schimbăm indicii, dar cum? Cum să procedăm ca să avem cele mai puţine pierderi? Astăzi e ziua întâi din ăst an, astăzi avem dreptul să ne jucăm! Inversăm! – Cum? – Schimbându-le exteriorul cu interiorul … Le arătăm doar partea lor nevăzută … Să vedem ce-o să iasă … Mai rău n-are cum să fie, mai bine … s-ar putea! Nu suntem noi cei veniţi de pe altă planetă şi naufragiaţi pe un ţinut ce va deveni noul Eden ? La lucru! Scuzaţi. Cu toţii la joacă!

II

Frumuseţea este că ei nu erau naufragiaţi. Transformaţi în particule infime material înconjurate de un strat propriu de gaz cu densitatea puţin mai mică decât a aerului atmosferic pluteau în apă, aer şi sol pentru a studia variaţia energetică a Terei în funcţie de starea sufletească a indivizilor. Şi ajunseseră deasupra României. Teoretic se presupune că de sărbători românul e mai vesel, mai exuberant, visează mai mult şi îşi face planuri de viitor mai îndrăzneţe decât de obicei, iar ei erau curioşi. Erau doi băieţi şi o fată, Paul, David şi Lara, pluteau în formaţie de unghi de cocor în venire, iar aparatura, mijloacele de cercetare erau reduse şi ele la aceleaşi mărimi. În dreptul României … interferenţe! Artificiile de Anul Nou, fumul gros al trasoarelor de scântei colorate, aburii alcoolului început prea devreme, fumul paielor arse la „coacerea şoriciului lui Ghiţă” şi diferenţele de dispoziţie a celor două pături de indivizi formate în ultimii ani, au stricat angrenajul. Nu puteau înainta, nu puteau trece de graniţa ţării, de parcă aceasta era înconjurată de infraroşu. Au făcut un popas, au plecat fiecare la cercetarea lui şi-au vorbit cu BAZA. Aceasta le-a transmis că sunt necesare câteva ore pentru repunerea în funcţiune a sistemului. Cum vremea era frumoasă, au hotărât să rămână câteva zile. Erau într-un loc greu de studiat pentru că acesta nu era sigur. Diferenţele de stări psihice sau comportamentale ale indivizilor de la o zi la alta erau prea mari pentru a alcătui plaja de valori după care să se facă diagnosticarea.
– Ce hologramă alegem pentru somn? Hai, că azi e zi mare, e Revelionul! Hamac, camere cilindrice mişcătoare sau igloo?
– Igloo! Ne uităm prin ferestrele de gheaţă ca pământenii şi ne imaginăm ziua noastră de Mijloc.
– Mai avem timp să-i privim. Aparent este o ţară săracă aşa cum sunt multe, dar are ceva diferit faţă de celelalte … Prea multă încordare, prea multă ură şi prea puţină adaptare la condiţiile de stress. Cei mai închişi la culoare, slinoşii ce cântă la toate tarabele, nu! Ei par să fie mulţumiţi de ei înşişi, par fericiţi, simt apartenenţa la casta de unde-au venit, sunt încadraţi deja într-un nou stil de viaţă. Le plac fetele românce, banii, hainele lustruite, pantofii cu botul ridicat şi până la urmă s-au ridicat singuri, au simţit de unde bate vântul. Fetele care-i însoţesc, la fel. Ele şi-au părăsit familiile, au trecut la opţiunea „singure”, trăiesc pentru distracţie, pentru bani şi pentru a se simţi bine în pielea lor. Sunt uşor de convins să-şi facă ajustări sau încărcări estetice, nu au inhibiţii şi nu au reguli de morală. Chiar, nici una din cele două clase nu cunoaşte morala? N-o cunosc, nu au mustrări!
– Vrei să spui că sunt amorali? Dar cum au putut să trăiască fără repere?
– Au trăit cu juvăţul de gât, fără să-şi dea seama au trăit după legile şi rigorile altora. Trebuia să fie ordine, o ţară care deja poseda toate tipurile de industrii se apropia de o ţară superindustrializată, chiar dacă raportarea planului de multe ori era pe hârtie. Tocmai de aceea a mers aici dictatura, că trebuia strunită toată ciurda! Cum s-a produs decapitarea ei, cum s-a dus naibii şi ordinea! Lumea caută bezmetică un stil de viaţă care să satisfacă, o ieşire, o nouă mutare la jocul de şah care să fie în beneficiul, nu în detrimentul său. Numai că împuţinându-se mijloacele de trai a început lupta dură a celor amorali, a celor ce „n-au mamă, n-au tată” când e vorba de bunul lor trai. De-asta aici a crescut violenţa, de-asta au prins atât de bine drogurile, de-asta pare o ţară neguvernabilă, pentru că nu cunosc, nu au avut reguli, nu au ştiut toate regulile de morală. Nu de-asta a dormit Bulă în pat cu părinţii p’n s-a-nsurat? Era ultimul lucru care îi preocupa, ultima necesitate trecută la „intimităţi” de care poate ar fi auzit, că nu îi simţeau lipsa! Mergea şi cu martori inocenţi! Românii au sărit din cuşca îngrădirilor, înregimentărilor, direct în strada liberă de circulat. Cine i-ar fi putut opri? Forţele de ordine erau din aceeaşi castă cu ei, unii bine-nţeles pe mână cu ei şi într-o dorinţă cu ei, deci treptat, a scăzut puterea acestora.
– Dar au fost şi sunt mulţi opozanţi! Doar dintr-o încleştare vine suflul de nelinişte, nemulţumire, angoasă, lehamite şi pierdere de crez şi speranţă. Sunt mulţi opozanţi! De unde vin? Din ce clasă, ce vârstă au?
– Din aproape toate clasele şi de toate vârstele! Ei sunt cei ce nemulţumiţi de cursul istoriei vor să-l oprească şi să-l repună pe drumul cel bun. Dar cel care-a fost … Nici un drum nou! Ei sunt cei ce se autodepăşesc, ce muncesc din greu, ce fac performanţă. Cred că foarte mulţi sunt tineri, dar sunt şi vârstnici printre ei.
– Au sau au avut morală?
– Au avut o morală solidă ce s-a transformat odată cu timpurile. Unii dintre ei sunt nu numai morali, dar şi prevăd viitorul, lucrează la el, regulile lor se schimbă odată cu vremurile, odată cu micşorarea timpului de distracţie, odată cu creşterea distanţelor şi capacitatea lor de a fi repede în locuri diferite. Ei sunt minunaţi, au cugetul clar, aparţin pământului, cerului şi armoniei componentelor lui. Ei sunt viitorul.
– Şi vârstnicii? Ai spus că sunt şi de aceştia printre ei …
– Doar cei ce nu şi-au pierdut atributele minţii şi inimii! Mulţi sunt nostalgici, ori numai cu nostalgia nu faci nimic! Mergi mereu cu faţa întoarsă-napoi, te împiedici deseori şi de atâtea căderi înveţi înjuratul, când tu de fapt trebuie să re-înveţi „alfabetul”. Înjurătura repetată, scuipată chiar şi împotriva sistemului capătă faţa ridată a unei Baba Cloanţa ce rămâne personaj de poveste şi doar negativ … Nu se îndreaptă niciodată, în schimb se-nconvoaie mereu. Degetele îi sunt din ce în ce mai comprehensibile, unghiile ca şi nasul încep să semene cu clonţul cocoşului, de-aici şi numele … Câţi bătrâni n-ai văzut aşa? Sunt antisociali … Toată bătrâneţea e pusă sub semnul întrebării, cu toate că nu-i nici pe departe aşa … A, priviţi pe fereastră! Au început să iasă la aer perechile!
– Lara să studieze femeile şi bătrânii, iar ţie Paul îţi rămân bărbaţii-n putere. Eu rămân pe centralizare şi încerc figura cu întorsul pe dos, să vedem dacă interioarele lor deconspirate pot să aducă vreo ameliorare. David îşi şi încropise planşeta de scris pe laptop, se făcea acum că şterge tastatura. Mim!
– Crezi că mai are vreun efect? Crezi că noaptea de Revelion ne mai ajută cu ceva? Râdem noi, râdem, dar situaţia nu e roză deloc, e de-a dreptul cenuşie şi bate spre negru. Tu eşti şeful, să încercăm! Dar de nu merge, facem ca mine, numai că încă nu ştiu ce soluţie de remediere să folosim. Vom vedea …
Paul stă cu ochii aţintiţi spre bărbaţii ce ies pe rând fie la o ţigară, fie însoţiţi de câte una, două fetişcane aproape în întregime contrafăcute de mijloacele de înfrumuseţare specifice secolului. Le citeşte bărbaţilor interiorul: „bună, sprinţară şi nesătulă, cere bani, se vede că nici n-are alt gând. Am să-i dau numai în funcţie de ce ştie să facă, a, uite-l pe X, cel cu afacerea Y, mai bine să mă fac pe nesimţite plin, doldora, gata să investesc oricât şi pe orice, e şi puţin afumat. Las femeia pe mai târziu, mă găseşte oricum, să văd cum îl prind pe X, poate dau acum lovitura!” … Uite grupul cântăreţilor de paranghelii, toţi o apă şi-un pământ, banii şi fetele, nările dilatate, piepturile umflate şi o amuşinare de urmă de fişic ne-nceput le iese prin ochi. Aceleaşi figuri, aceleaşi dorinţe, aceleaşi manifestări, aceleaşi minciuni, aceleaşi simulări. Se apropie un grup de bărbaţi de altă culoare, de altă vârstă. Sunt exact la anii când poţi să dai cel mai mult, când poţi să realizezi cel mai mult, dar ce văd? Privesc unul la altul cu pizmă, l-ar trage în jos de curea pe acela care ar îndrăzni să urce cu o palmă mai sus decât ei. Dar ce-o fi asta? Ce negură le acoperă simţurile şi feţele, ce le acoperă sufletul? Nu mai au? Cum, de când? Doar noi nu am auzit nimic, am auzit doar vagi vorbe despre derapaje, suflete vândute diavolului pe bani, dar nici chiar aşa! Şi la BAZĂ nu ştie nimeni de asta … Nici n-am fi avut voie să părăsim igloourile dacă se ştia! Era carantină specială, grad 0!
– David, nu te reţin, dar trebuie părăsită pista cu întoarcerea pe dos, cu arătarea interiorului! N-are sens, că la mine cel puţin, în acest sector al meu, toţi par la fel, cu mici variaţii. Nu, nu ai ce şi cui să arăţi! Stau să vedem notiţele Larei, aştept, dar în sectorul meu, repet, n-o să meargă! Paul era nemulţumit de el, ar fi vrut să fie util, ar fi vrut să reuşească prin ceva, dar în zadar. Lucrurile porniseră pe un făgaş greşit de mult, el începuse să dispere, dar totodată nu se da bătut, căuta cu înfrigurare o ieşire, luase provocarea ca pe ceva personal de la care nu avea cum să abdice.
– Peste tot aceleaşi gânduri, suspină Lara. Aceeaşi dorinţă de a avea câţ mai mulţi bani, aceeaşi ambiţie şi aceeaşi limitare. Femeile astea nici nu mai par pământene, sunt subjugate cu totul, sunt contrafăcute! Cine le-a transformat? Sau sunt urmaşele unei mutaţii îngrozitoare, distrugătoare, mutaţie ce apare doar odată la mii de ani … Dar aici, în acest loc, odată erau leagăne puse-n mişcare de mâini ce ştiau şi să mângâie şi să frământe şi să coasă cu acul. Erau mâini reci puse pe frunţi înfierbântate, erau palme fierbinţi pe obrajii roşiţi de gerul de-afară, erau mâini ce pregăteau culcuşul pruncului şi băteau perna bărbatului, unde sunt toate acestea? Iar de mă uit la bătrânii din juru-mi îi văd doar pe aceia ce invidiază pe ceilalţi bătrâni, ce poartă pică tinerilor pentru tinereţea lor, ce au uitat ceea ce nu trebuiau să uite, ce şi-au oprit maşina timpului pe „limitare de viteză până la exit”.
Deja o dureau ochii. Se freca la ei dispărându-i speranţa că poate găseşte ceva bun de înregistrat de analizat şi întors pe dos spre demascare ca într-un joc de copii. Când de-odată, la capăt de zare, acolo unde aproape nu mai ai câmp vizual, zăreşte vag o lumină palidă ce creşte uşor, odată cu trecerea timpului. E ca un căuş, ca o scoică ce-şi desface valvele, e ca o lumină sidefată, cu ape, cu luciri de perlă în nuanţe diferite, e acum ca un glob. Ce-o fi, de unde-o veni, cine şi cu ce o alimentează, ce poate să însemne? Lara se trage spre un spătar de fotoliu de răchită să vadă mai bine. Se aşează mai confortabil. Odată cu deschiderea valvelor scoica îşi schimbă nu numai culoarea, dar şi mărimea. În ea apare şi creşte un pom încărcat. Da, e un măr plin cu mere splendide, jumătate roşii, jumătate galbene, sub pom se târăşte un şarpe, iar pe scoarţa pomului e aşezată o mândreţe de fată, suplă, înaltă, cu pletele blonde, cu pleoapele aproape lăsate pe genele negre şi grele. Are pielea de-un alb-lăptos sidefat fără urmă de pată, de rid sau de aluniţă, mâinile lungi cu coatele pline, rotunde, palme cu interior care pare moale şi roşu, degete lungi cu unghii ovale, fără cusur. Are trupul gol în formă de amforă, pulpe lungi, nici pline, nici slabe, picioare puţin încrucişate spre gambe şi sâni ce nu-s dezveliţi întru-totul, că sunt acoperiţi de palmele ce par moi. O frunză verde-crud de viţă de vie îi acoperă goliciunea, iar ochii, acum Lara vede mai bine, sunt îndreptaţi rugător spre un băiat la fel de frumos. Un Apollo de alabastru cu păr castaniu şi musculatură de discobol, dar un copil după privire, un faun de abia pârguit. Dar odată cu creşterea imaginii din interior scoica dispare, tabloul aproape mistic al celor doi intră în cotidian, iar vechii ocupanţi, femeile de club de noapte, maneliştii încălziţi, tinerii, bătrânii care pizmaşi, care înţelepţi, afaceriştii şi mâncăii dispar fără să-ţi dai seama cum, ca la o reprezentaţie cinematografică sau ca la o acoperire treptată a întunericului.
– Priviţi, strigă Lara spre cei doi colegi. Uitaţi-vă din locul în care stau eu! Dar privind înspre ei ea îi vede cum rămaşi stană de piatră, privesc minunându-se, probabil acelaşi peisaj. Da, văd şi ei!
– Taci şi stai cuminte acolo să vedem ce se întâmplă. David închisese fişierul şi transforma fără să privească la el laptopul în componentele invizibile. Era absorbit de noua imagine a României de care nu ştia nimic. Dar nu numai el nu ştia, nici BAZA nu avea habar de schimbare, doar dacă nu cumva … nu, era imposibil să fie doi aştri cu dimensiuni asemănătoare şi cu acelaşi loc pe orbită … Între timp deja peisajul era altul, se perindau prin faţa lor scene din trecut, se schimba în acelaşi timp culoarea, totul devenea mai estompat din cauza smogului, turnurile de evacuare ale deşeurilor umpleau pământul, iar feţele românilor erau din ce în ce mai încruntate, mai triste, apoi mai îndârjite, ca tocmai în momentul acesta ele să fie crude, aspre, fără nimic din dulceaţa de început. Dar totul se petrecea ca la trecerea unui val cu concavităţi şi convexităţi ce purtau diferite scene din diferite epoci. Era ca un covor uriaş, care într-o parte ţinea un pământ şi o ţară distruse sistematic prin industrializare ce depăşea limita suportabilului, iar la capătul celălalt deja era instalată o natură de începuturi. Culori clare, luminoase, cu relieful lăsat de Domnul printre care şerpuiau atât cât trebuie şosele curate, case cu muşcate la ferestre, grădinile ca buchetele de flori imense pe lângă care şerpuiau izvoarele cu apele asemănătoare cristalului, sau râuri din care săreau păstrăvi în joacă. Tot covorul suna …sunetele metalului tăiat şi al sirenelor într-o parte, sunetul muzicii devenit hit de doi bani în alta, sunetul microfoanelor ce îndeamnă la luptă şi sunetul lin al schimbării şi al speranţei. Marginea cealaltă era deja ca fosa orchestrei în care instrumentele îşi dădeau voie să intre pe rând.
– Mein freund! Mi-ai luat locul!
David se întoarce şi vede o făptură care seamănă cu el, de fapt este un pământean care-i face semne să se dea mai încolo, să ocupe locul rămas între două bănci pe care stau doi bătrâni ursuzi. Înţelege nu numai tot ce spune creatura, dar şi toate semnele, înţelege tot. E consternat …
– Vorbim aceeaşi limbă! Cum se face? Înţeleg ce spui, dar nu înţeleg ce-i afară, nu înţeleg priveliştea ce ni se arată, nu ştim cum de e posibilă transformarea, nu înţelegem unitatea de timp în care se lucrează şi una peste alta, cred că suntem depăşiţi de situaţie … noi căutam ceva şi am dat de un lucru cu totul nou, ceva neştiut şi de necrezut.
– Nici nu ai cum să înţelegi, nimeni nu ştie, am să-ţi spun totuşi şi apoi o să-ţi şterg toate urmele de pe creier. Ce vezi suntem noi, românii, pământenii, tot ce vezi verde şi proaspăt este imaginea nouă, pe care ne-o construim odată cu ispăşirea pedepsei. Suntem blestemaţi să ne construim propriul Eden după ce sute de ani ne-am bătut joc de natură. Nu e o pedeapsă dintre cele mai grele, doar că am trecut la altă măsurătoare a timpului. Noi în aceeaşi zi trebuie să parcurgem toate etapele vieţii de pe fostul pământ şi să ne mai rămână timp şi pentru construcţia Edenului. Este un model luat din natură, mai sunt şi alte creaturi asemănătoare nouă …
– Ştiu, ştiu, duceţi viaţa pe care o duc efemeridele şi nu s-ar spune că acelea o duc rău! Este o specie de fluturi străvezii asemănători cu libelulele care trăiesc pe malul lacurilor mici sau ale ochiurilor de apă ce fac bucle pe marginea râurilor. Sunt veşnic într-o joacă, veşnic în zbor, ei într-o zi sunt în stadiu de ou, de nimfă, de fluture tânăr şi în aceeaşi zi cad secerate de povara timpului ca pământenii uitaţi de Dumnezeu. Şi cât va dura martiriul sau deliciul ispăşirii, sau cum vrei să-i zici?
– Toată vremea de acum încolo! Îţi dai seama ce Eden se va construi aici pe pământ? Ai cumva vreo idee? Sunt amator de chilipiruri!De ai vreo idee ţi-o cumpăr dacă vrei … dau bani buni …
– Iar? Iar începi? Aud iar despre bani? Voi pământenii nu aveţi nicio oprire?
– Ei vezi? Te-am păcălit! Au dispărut banii, iar acum şterg ce ţi-am spus … Fără glumă!

Adina Dumitrescu
Ianuarie 2011

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.