Profesorul Gheorghe A. M. Ciobanu

Gh.A.M.CiobanuViaţa cetăţilor şi a locuitorilor lor este de obicei marcată de zbaterile obişnuite ale zilelor care trec nelăsând nici urme, nici semne pe pânza vremii. De aceea doar Dumnezeu mai ştie numele atâtor oraşe care au apărut, au ars un timp în flacăra vieţii, apoi au dispărut în neantul uitării ca firele de nisip ale deşertului spulberat de vânturi. Din când în când, însă, în agora câte unei cetăţi apare un om, un simplu om, aşa cum au mai fost poate până atunci mii ca el, care, însă, prin vocea sa marchează definitiv identitatea ei în istorie. El reprezintă quintesenţa valorilor şi aspiraţiilor, sublimând într-o formă profund identitară cultura locului.
În micul nostru oraş cu nume de imperiu antic avem şansa de a avea printre noi un concetăţean care ne-a dat şansa la neuitare. Zilnic, de nouăzeci de ani, micuţa umbră a profesorului Gheorghe A.M. Ciobanu se strecoară timidă pe străzile pline de amintiri, printre clădiri şi oameni, ca un memento perpetuu al întâmplărilor, viselor şi năzuinţelor unei urbe aproape milenare. Un secol de istorie, un secol de viaţă cu Profesorul a fost şansa pe care ne-a dat-o Dumnezeu să ne cunoaştem şi să ne regăsim. A fost şansa de a nu ne pierde identitatea culturală într-o lume prea uşor dispusă la a renunţa la valori pentru a se amorfiza într-un neant existenţial numit modern mondializare. Poate profesorul nostru drag n-a încercat decât să facă ceea ce ştie mai bine: să ne crească, să ne înveţe, să ne ajute să iubim ceea ce contează cu adevărat în viaţă. Tocmai acest lucru simplu, dar făcut în mii de feluri a fost ceea ce aveam nevoie într-un secol chinuitor şi sărac, ajutându-ne să nu ne pierdem creativitatea şi identitatea.
În Atena lui Pericle, un astfel de om a fost Socrate. El a fost cel care a marcat definitiv în conştiinţa lumii identitatea de atenian. Nu era de loc o personalitate sufocantă ori dominatoare. Se plimba doar modest şi neobosit prin periferiile cetăţii, punând întrebări şi ajutând oamenii să se cunoască şi să înveţe să gândească. Într-o perioadă în care sofiştii îi învăţau pe atenieni despre ce să gândească (şi asta pe bani), Socrate îi învăţa gratis cum să gândească. Niciodată nu impunea celorlalţi părerea lui despre diversele aspecte ale vieţii. Modest şi spiritual, punea întrebări dorind să-şi cunoască cetatea şi contemporanii. Dragostea lui Socrate pentru cetatea lui, Atena, a fost întotdeauna absolută, nici perspectiva trecerii spre vama morţii nefăcându-l măcar să se gândească la părăsirea ei.
V-am spus toate astea pentru că vă propun să-l vedem pe Gheorghe A.M. Ciobanu din perspectivă socratică. Aşa cum odinioară locuitorii Atenei se obişnuiseră cu silueta masivă a filozofului care trecea zilnic pe străzile înguste, aşa şi noi vedem umbra discretă a profesorului trecând cu nonşalanţă peste ani şi amintiri, devenindu-ne obişnuitul pe care parcă zilnic îl căutăm. La fel ca Atenianul, şi el caută adevărul folosind o maieutică subtilă. Nu declamă, nu proclamă, nu e asurzitor şi zgomotos, nu impune printr-un egocentrism apăsător. Nu! Profesorul sugerează, pune în faţa noastră o oglindă a propriilor aspiraţii. Ne face să dorim, să ne minunăm, să iubim o formă de frumos pe care l-aş numi frumosul nobiliar şi se bucură, grozav se bucură, când ne luăm zborul pe aripile cuvintelor sale.
S-a spus că Gheorghe A.M. Ciobanu e prototipul profesorului perfect. Cine i-a fost elev, însă, ştie că afirmaţia nu e întrutotul adevărată. N-a fost profesor (în ciuda celor peste cincizeci de materii predate) decât în măsura în care ne-a fost prieten, sfătuitor, model, călăuză. Orele lui nu aveau catalog, note, programă, extemporale şi alte asemenea (o tempora!). La fel ca Socrate, nu dorea să ne bage cu de-a sila în cap propriile idei. El doar deschidea prin magia cuvintelor poarta către un viitor atrăgător. Un viitor în care teluricul dispare sub vraja atâtor minuni pe care viaţa le ascunde, dar care pot fi ale noastre dacă… Plecam de la ceva, de la o materie oarecare şi navigam spre infinit, spre infinitul acela misterios unde, oricât de mult am merge, am fi mereu doar la început, ca în povestea tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. În plus, părea că şi dragul nostru dascăl era interesat de zborul nostru. La fel ca la Socrate, metoda lui era dialogul. Nu ca să vadă dacă am reţinut ceva, ci ca să vadă cum gândim, cum reflectăm ideea prin cugetul nostru tânăr, făcându-ne să ne simţim liberi ca păsările cerului, deşi în acei ani aripile nu se foloseau într-o lume ancorată într-o realitate lipsită de perspectiva zborului.
Cu el am învăţat să ne descoperim pe noi înşine. La fel, cu el am descoperit şi o realitate ascunsă nouă pe care aş numi-o realitate magică. Adevărul de dincolo de adevăr sau, altfel spus, hermeneutica subtilă a realităţii de dincolo de realitate. Adică a visului. Cum proceda dragul nostru profesor? Simplu, la fel ca Socrate, prin cea mai puternică forţă a omului: Cuvântul. Cuvântul din realitatea magică pe care o doream. Cuvântul spus la timpul bun al primilor muguri care să înflorească mai târziu în vara rodirii. Cuvântul care zideşte dincolo de zidire. Aşa ne-am format noi atunci, în acea primăvară a vieţii noastre, când profesorul nostru era tânăr, doar cu puţin mai tânăr decât tinereţea lui dintotdeauna.
Mai târziu am descoperit ceea ce era evident. A predat muzica matematicii, istoria artelor, filozofia tuturor ştiinţelor, atâtea şi atâtea minuni de necuprins între alfa şi omega unei minţi de om. Cum a putut? Este, fără îndoială, unul din acei oameni rari şi ciudaţi care pot să iasă din condiţia lor umană şi care, urcând deasupra norilor, pot vedea piscurile înalte ale gândirii pure. Mai ciudat însă este că ne poate urca o clipă şi pe noi acolo, în înălţimile spiritului. Căci nu-i destul să gândeşti. E la fel de important să exprimi.
Socrate atenianul este considerat părintele filozofiei. Gheorghe A.M. Ciobanu nu este, în sensul propriu al cuvintelor, nici filozof, nici muzician, nici matematician, nici scriitor, adică nimic în mod special, dar toate în fond amalgamate. Rezultatul acestui amestec unic de discipline asociate şi amestecate în mojarul unei personalităţi profund originale l-aş numi simplu: discursul. Discursul este cel mai important produs cultural al profesorului şi îndrăznesc să spun că-i şi moştenirea culturală şi identitară pe care el ne-o lasă. Cred că dacă discursul, o formă de altfel perisabilă în conştiinţe, devine elementul de neuitat al vieţii unui om, ne putem închipui ce forţă imensă este în el. Discursurile profesorului sunt produse culturale excepţionale care pot fi modele de studiat în universităţi.
Pot eu oare îndrăzni, ca discipol al profesorului, să încerc un exerciţiu cvasiimposibil, acela de a descifra fie şi superficial hermeneutica din spatele discursurilor lui?
Să vedem. Întâi oratorului trebuie să-i precizăm metoda. Dificil lucru. Nu ne aflăm în faţa cuiva care să aibă un scop material în susţinerea discursului. Ca atare are o libertate de navigaţie totală. Pe de altă parte, el nu ne ia de mână să ne impună prin cuvânt ceva. Nu vine din realitatea lui spre noi spre a ne urca odată cu el spre înălţimi. Este exact pe dos. Stă acolo şi ne prezintă magia din spatele lucrurilor obişnuite, invitându-ne, eventual, să venim, dar cu discreţia şi modestia celui înţelept care ne sugerează să căutăm noi singuri intrarea. Magia este metoda, iar realitatea magică e domeniul de abordat. Vi se pare uşor? Ia încercaţi! Metoda discursului este aproape oximoronică. Asociază paradoxal idei şi cuvinte care trezesc gândul celui care ascultă şi-l fac ades să se uimească de ceea ce pare tuturor evident şi, totuşi, după trecerea aripilor gândului vorbitorului, nu mai par atât de evidente. Asta e parcă desprinsă din Dialogurile lui Platon, nu-i aşa? Pur Socrate, nu credeţi? Metoda prin care sugerezi o realitate aproape paradoxală privită nu în oglindă, ci de dincolo de oglinda banală a raţionalului este metoda în care scrie, nu-i aşa, Gabriel Garcia Marquez.
Profesorul are la dispoziţie în sensul cel mai larg şi propriu, cuvântul. El abordează cuvântul în atât de multe feluri încât discursul lui nu-i monoton de fel şi, în plus, uimeşte prin frumuseţea elementului de originalitate. Cuvântul este exploatat de vorbitor pornind de la firescul comunicării. Cuvintele nu se vor şocante, nu sunt utilizate din orgoliu în formulări ce se doresc nemuritoare. Ele sunt, la fel ca întreg expozeul, libere, politicoase, modeste şi, totuşi, nefiresc de interesante. Te fac să gândeşti fără să te oblige.
Cuvintele atrag uneori profesorul prin sunetele din care sunt compuse. Nu-i de mirare, întrucât le foloseşte un muzician. Sunt scoase din ele sonorităţi neaşteptate care devin în mod magic pentru noi aproape vizuale. Apoi semantica lor îl atrage. Limba română distilată şi pură e culoarea discursurilor sale. Cuvinte banale înobilate brusc prin descoperirea unor sensuri ascunse. Apoi asocierea cuvintelor se poate considera un alt element de originalitate. Parcă ar cânta la pian un maestru al improvizaţiei. Discursul nu asociază cuvintele precum cărămizile într-un zid, ci ca sunetele unei muzici creată de un cântăreţ de jazz. Urcă şi coboară, se adună şi se despart, mereu într-un registru calm, aparent monoton, dar într-o realitate pasională şi personală. Ideile pleacă în volte imense, purtând auditoriul pe cărări de ape ce se deschid în faţa noastră şi-apoi se închid din nou, dar mereu echilibrate, întorcându-se ca nişte vapoare la mal pentru a pleca din nou spre alte zări. Discursul astfel nu oboseşte pierdut în necunoscut, ci reaprinde repetat şi firesc orizontul aşteptării noastre.
În fine, câteva cuvinte despre stil. Am văzut doar de câteva ori în viaţă chirurgi care aveau acea personalitate a gestului chirurgical care permiteau să-i recunoşti fără să le vezi faţa, ci doar mişcările mâinilor în operaţie. Pe profesorul Ciobanu, la fel, nu trebuie să-l vezi, îl recunoşti sigur doar după sunetul vocii sale inconfundabile. Cum face el asta? Vezi, asta n-o pot explica. Stilul Ciobanu este unic şi irepetabil, quitescenţă a (îndrăznesc să spun) genialităţii unei minţi irepetabile.
Modest şi sensibil, blând şi politicos, nici nu ştii până nu-l auzi că stai lângă una din marile personalităţi ale ţării ăsteia. “Unde ai stat până acum, domnule Ciobanu? De ce nu te cunoaşte ţara?” spunea regretatul Iosif Sava într-o emisiune la TV. Chiar mă întreb şi eu de ce un om ca el a ales micul nostru oraş pentru a-şi trăi viaţa. Aproape am spune că e magică această legătură. Oriunde a plecat, oricâte volute a făcut pe cărările vieţii, s-a întors mereu aici ca un Odiseu în Itaca lui. Nu ştiu care a fost resortul. Oare profesorul ne va spune cândva?
În al nouăzecilea an al vieţii, un om poate părea bătrân. Dar, vedeţi, totul e relativ şi, totodată, magic în viaţă. Aşa este şi bătrâneţea. Sunt tineri bătrâni şi bătrâni mult mai tineri sufleteşte ca ei. Acesta nu e un paradox. Aceasta e pur şi simplu viaţă. Priviţi-l pe profesor şi-o să înţelegeţi asta.
În Romanul nostru, profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu este un adevărat mit urban. Este parte a moştenirii noastre comune. El este singurul care a reuşit să fie parte a sufletului nostru. Personalitate lui a marcat definitiv, fie că vrem sau nu, fie că recunoaştem sau nu, identitatea noastră de grup. Prin asta el a mai reuşit un lucru rar – să devină nemuritor încă din timpul vieţii.
Aşa cum pe Socrate atenienii îl consideră contemporanul lor perpetuu, Gheorghe A.M. Ciobanu, socraticul nostru contemporan, va fi îngerul nostru în calea neuitării.

Dan Gabriel Arvătescu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gh. A. M. Ciobanu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Profesorul Gheorghe A. M. Ciobanu

  1. Maria Rugina zice:

    Irepetabilul nostru părinte spiritual –GHEORGHE A: M: CIOBANU – este firul de aur care unește epocile, dând Timpului direcția valorică a esențelor perene. Domnia Sa ne anunță, ne pregătește și ne propulsează spre o nouă Renaștere spirituală a lumii, sub semnul creativismului socratic: FII PRIN TINE!

Comentariile sunt închise.