Adina Dumitrescu – versuri

denie

de treci porţile
se deschid braţele
candelabrului
copacului vieţii
luminat.
dispărute mormintele
oasele
de sub crucile
cunoscute
urcă şuviţe de suflete
povestind
pe şoptite
durerile
aşteptările şi încuviinţările
renunţările, urările.
câtă iarbă-nverzită
câtă sevă-i în tălpile
voastre, veniţii
la întâlnire
şi câtă iubire-ndreptaţi
înspre noi cei plecaţi,
reveniţi,
şi-nspre voi
corole de flori
aromite.
spre dimineaţă
ceaţa păstrează
atingeri.
aripi de îngeri
se-ascund
printre pleduri
auzi coruri, visând.

 

 

dezasimilaţia-n bobocul florii
apoi s-a aşternut ceaţa peste pământ
l-a întunecat, şi cu greu, şi târziu, şi cu răni pe suflet am ieşit desluşind
liniuţe şi bastonaşe, tot la limanul cu literele.
întorsesem spatele lumii, doream să mă sting ca şi stelele
dimineaţa. fără să bage nimeni în seamă şuviţa de suflet mi-aş fi scos
dar mi-a pătruns în urechi, pe nesimţite, cântecel lin şi duios
cunoscut, din instrument cunoscut, pe ritm cunoscut de demult.
l-am îmbrăţişat fără să-mi dau seama, am trecut vama.
cântecelul în puiet de cireş s-a transformat
i-a dat primul mugur de floare pe boare. în loc să pier am asimilat.
stau în faţa lui să-l desluşesc, să mă desluşesc, înspre mine tot să-l abat
dar mai ales să-l prind, să mi-l prind peste cap. balansez. să fac un pas înainte spre el
sau să-l fac înapoi încercând să mă-nchid în tunel?
abilitatea posesiei sau a intenţiei n-o am, n-am cum să mi-o inventez
mă pierd şi mă rup, mă fragmentez.
capul mi se plimbă prin nori, tălpile printre cărbuni încinşi, nestinşi dintr-o vatră
mâinile-mi stau desfăcute stană de piatră,
cad petale de cireş peste pletele sure şi albe
limpezi mi-s privirile, ca irişii de lângă ape,
din şuviţa izvorului pus înaintea călătorului.
nu ştiu dacă trebuie să intru în horă, să joc, ori să mă rog
pentru iertarea vreunui păcat, pentru uimire, sau pentru asimilare.
ritmurile înteţite croiesc jupe de borangic încurcate
printre mişcările deşurubării, înapoi rămâne voita înşurubare,
închiderea. cânturile, privighetorile nu pot fi ţinute-n frâu
pierd teama fracturii la alunecarea pe gheaţa de râu
amestec de alb, negru şi roz, ordine şi dezordine, chibzuinţă
orgă şi ţiteră, psalmi în credinţă mi-e cugetul,
plutesc, hârjonindu-mă. dar unde-s pianul, viola şi violoncelul caffé-concertului desluşitor
încerc să iau seama perechilor ce se rotesc în jurul meu,
şi mă dumiresc. din câte cupluri învârteau hoola-hoop-ul năucitor,
din niciunul n-am învăţat învârtita sau dreapta
ştiu doar că trezirea începutului alungase gândul sfârşitului,
mi se-aduce imaginea tremurată-n elipsele crinolinei violet
şi lumina. dar am dreptul la mai multă lumină? la ce mai am dreptul?
la doi şerpi veninoşi, încolăciţi, glomerul de trifoi
aşezaţi la distanţă egală de noi amândoi şi hrăniţi.
pe pieptul căruia dintre noi se vor aşeza
nu va conta. văd limpede o singură lespede
oglindită în lac. bobocii deschişi, puri ai cireşilor
purtătorii vocilor din pământ şi din cer, nu vor dispărea
prin dezasimilaţie. trăiesc. emulaţie…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.