Adina Dumitrescu – Pacea lumii

                                                           Poetului George Anca (70 ani) –La mulţi ani! –

Ca pe scoarţa cerebrală desfăşurată, becuri se-aprind, becuri se-ascund după lanuri mănoase,
şi se sting pe vecie, lăsând necolorate, pălite, treptele templelor lui Sargon
şi-al ţinutului dintre Tigru şi Eufrat. Mesopotamia împărţită, întregită, a devenit Babilon.
Apoi degetele rămase-n bazalt, din mâinile lui Hammurabi descifrează popoarelor propriul cod,
deschid canale, capete de pod, ridică fortificaţii şi le-mpreună, închinându-se regelui soare Samas. Becuri se-aprind, iar pălesc, altele neaprinse-au rămas,
noi grădini suspendate poartă florile lumii aninate-n ciorchini,
falii, dealuri şi stânci iau contur din suspin de femeie persană,
flori de vise parfumate, exotice, doruri şi dorinţe emană,
stăpânind tot pământul.
Din desiş de tufiş feţe noi, neştiute se-arată purtând semnul războiului.
Iar se-aprind şi se sting becuri multe. După doruri şi lupte, au rămas filamente,
bucăţi rupte din ziduri şi însemne descifrate pe sub pante de munte.
Prafuri negre şi roşii vin acum din Egipt ‘naintând înspre maluri de Nil,
iar se-aprind şi se sting becuri multe. De pe Ind, arieni îşi cântă carele, coborând Gangele.
N-ajung lacrimi să cuprindă înălţări şi-nchinări înspre zări,
n-ajung braţe din coarnele lunii să cuprindă ofranda şi jertfa în vârtej de-nchinări,
soarele să le aprindă cinstind, pomi şi păsări şi floare-n serbare să ridice, să venereze,
să le-nalţe spiritului suprem, minţii treze. Mintea trează! Ghemul făcut, desfăcut, deşirat, e cunoscut şi lăsat peste maluri şi dealuri, în mişcare de voaluri, ca o limbă vorbită.
O sanscrită incită la controverse…limbă moartă sau limbă încă vorbită?
Se zvoneşte, se vorbeşte despre bogăţiile Guptei……se aprind beculeţe.
Şi se plâng bogăţiile Guptei pe turban musulman……şi se sting beculeţe.
Se vorbeşte despre mesele sau nisipurile peste care şi-au lăsat însemnările Anaximene, Tales sau Pitagora. Alte becuri clipesc în latină, cele noi peste ele se-adună, se răzbună.
Din ghirlande, şirurile de perle din becuri aprinse şi stinse doar poeţii le prind în cunună!
Înveţi şirul de perle să-l citeşti printre rânduri, înveţi cânturi,
ofuri, rime ce credeai c-au intrat sub pământuri,
treci în zbor plutitor peste-al lumii război,
sub poveri se îndoaie ciopoare popoare ca spinări din nevoi,
tunet, fulger şi vaiet cad răpuse de vers, glas călător îndreptat înspre noi……
Fruntea ta ‘nseninează devenind primăvară
şi te legeni pe tomuri şi te legeni pe valuri. Şi citind, în culcuş legănat, luminat, nu proslăveşti ramurile? Nu înveţi cânturile? Nu poeţii te plimbă învăţându-te?
Şi de ce să pălească şi de ce să dispară? Şi de ce lumea neştiută să moară? Ne-o aduce poetul!
Nu-i universul poetului infinit, nu-i mărginit doar de file ce zboară de cu zi, de cu seară, întorcându-se-n tomul cu sigilul de ceară descântat
să ne-apară lume veche şi nouă, gânduri noi,
simţuri puhoi năvălind peste noi, liniştindu-ne?
Nu transformă poetul războiul de demult şi de-acum în pădurea miresmelor de salcâm?
Cornul, aducătorul de moarte nu devine prin el
ciorchinele galben-întâietate de floare din păduri şi muscele păşunate de miel?
Să-i cinstim pe poeţi! Ne aduc pacea lumii. Versurile lor dăruite, stihurile ca mătăniile numărate spre iertări de păcate,
laude spre divinitate, să ne-mbete! Lauda mundi poeţi-profeţi! Gaudeamus Igitur poetae!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.