Irina Lucia Mihalca – versuri

Cântul viorii

Prin cântul viorii
se-aude lacrima viselor.
Cântă vioară, cântă-ţi
tânguirea inimii!

Prin glasul ei
suspină adânc sufletele
care nu au atins stelele cerului lor.

Plânge vioara, plânge uşor,
cum plânge cerul
din ochiul paradisului,
cum plânge ploaia
mărgăritare lângă crucea răstignirii,
cum plânge râul
ce-şi poartă florile durerii,
cum plânge salcia albastră la mal,
cum plânge, în liniştea rotundă a nopţii,
cântecul roşu al păsării captivă între ramuri,
cum plânge vântul galben
peste nisipul deşertului.

E imposibil să tacă
sunetul corzilor ei pe undele vântului.

O vioară!
Inimă rănită de tăişul pumnalelor,
Cântă vioară, cântă-ţi
tânguirea inimii!

***

În urma noastră

Adânc, în lumina lunii
şi-a ceţii curgătoare-n valuri,
un gând legănat persistă,
invadând strălucirea amintirilor,
din oglinzile de-argint.

Peste ţărmurile mării
ecoul cântecului lunecă
interludii romantice ale dansului,
lumină aurie în priviri,
spirală de zâmbet,
tresărire rămasă, urme de paşi
şi fiecare clipă de vis
noi constelaţii
fără bariere în inimile noastre.

Durerea cercului
îşi caută lumina rotundă,
blocată în lupta
născută din dragoste şi pasiune.

Într-o mare de suspine,
rochia mea neagră ca noaptea,
te bântuie din nou,
corabie plutind hieratic,
dincolo de orizont,
în căutarea unui port
unde să-şi ancoreze sufletul.

Prin inflexiunile vântului,
sunetul dorului tău
a pătruns aici,
uimitor precum misterul
căutării braţelor tale
prin mare
şi-atingerii mâinilor noastre.

În urma noastră,
încă vibrează
dansul cântecului, viaţa.

Acesta nu e capătul drumului,
doar reîntoarcea
la inocenţă
va deschide Poarta Luminii.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Irina Lucia Mihalca și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.