Liviu Dănceanu – Eseuri implozive

Liviu DanceanuVă scriu nu neapărat pentru că scrisul înseamnă, vorba lui Francois Mauriac, a-ţi aminti (de) ceva, şi nici ca să-mi ordonez, cum se spune, gândurile şi obsesiile sau pentru a face din nou şi într-alt fel ceea ce, indiscutabil, fusese făcut şi chiar bine făcut, nu pentru că a scrie este sinonim, pe de o parte cu a prevedea, iar pe de altă parte cu a sângera, nu pentru că există, se ştie, în cuvântul scris ceva sacru care ne opreşte să facem din el un joc de noroc ori pentru că scrisul poate deveni, Doamne fereşte, o îndeletnicire care, după cum este exercitată, riscă să fie pusă la zid aidoma infamiei ori desfrâului sau, dimpotrivă, preţuită ca o artă ori ca o virtute, şi nici pentru că o carte devine, la urma urmei, trădătoare, furându-ne sinceritatea. Vă scriu ca să vă imaginaţi ce-ar fi fost aceste file dacă, să zicem, restituirea muzicii noi s-ar situa de fiecare dată în consangvinitatea partiturii, fără resturi perturbatoare de sensuri şi semnificaţii, dacă timizii şi, în bună măsură pierduţii noştri critici muzicali nu ar amorţi, cu obstinaţie în comentarea actului interpretativ şi ar lua pulsul mai ales al gestului componistic autohton ori de aiurea, salutând acele direcţii şi atitudini sporitoare, primenitoare, amendându-le totodată pe acelea caduce, redundante, dacă muzica românească în întregul ei s-ar bucura de o asistenţă logistică şi financiară pe măsura 1potenţialului ei actual, dacă ai noştri compozitori din diasporă ar trăi într-o frăţietate senină ca un partaj reciproc al inimii, efortului şi împlinirilor, dacă în şcoli educaţia muzicală nu ar fi (în cazurile fericite) doar o pojghiţă subţire care se sparge odată cu abandonarea ei, ci o podoabă pe care tinerii trebuie să o poarte permanent pentru ca strălucirea informaţiei autentice şi temeinice să poată oculta, măcar în parte, surogatul amar şi divertismentul anost, dacă presa scrisă, radioul şi televiziunea ar lua în gazdă, Ia modul statornic, fenomenul muzical cult şi şi-ar îndopa publicul hoinar cu câte ceva din bucatele acestui fenomen, graţie cărora cititorului, ascultătorului ori telespectatorului i-ar creşte poate mintea şi sufletul or nu colesterolul sau glicemia, în fine, dacă o parte dintre oamenii de muzică ar spune nu numai tot ce gândesc, ci şi ar gândi tot ceea ce spun? Ei bine, categoric, această carte n-ar mai fi fost să fie.
*
Există, dincolo de îndreptarul tehnologic, strict profesional, de producere a muzicii, şi un canon al bunei-cuviinţe, despre care La Rochefoucauld spunea că este cea mai neînsemnată dintre legi şi că ar trebui să fie cea mai respectată. Fără bună-cuviinţă, opusul componistic ori întreprinderea restitutivă pot atesta oricând un viciu de fond şi o anume dizgraţie formală. E ca şi cum ar vrea să livreze ceva ce nu are, după cum un autor ar pretinde să spună ceva ce nu ştie. Talentul, instinctul artistic, vocaţia, erudiţia, nu exclud buna-cuviinţă, dar nici nu o conţin nemijlocit, răspicat. Nu e suficient să fii înzestrat cu har şi cu îndemânare, să ai chemare pentru studiu. în general şi pentru muzică în particular. Mai trebuie să ştii şi cum să împărtăşeşti toate astea, cum să-ţi construieşti acel fel de a fi civilizat, cuviincios, onest. Cel care dă ascultare ambiţiei, orgoliului, trufiei, ignoranţei, capriciului, indolenţei, incuriei, superficialităţii, neghiobiei, grandilocvenţei, codirii, frivolităţii, deşertăciunii are toate şansele să-şi rătăcească buna-cuviinţă. După cum, buna-cuviinţă poate fi primejduită, vexată chiar, atunci când cineva pretinde că este ştiutor în toate ori când se lasă răpus de impertinenţă şi tupeu, de patimi ireverenţioase şi smintite. Buna-cuviinţă nu este nici înţelepciune şi nici raţiune, nici isteţime şi nici sentiment. Are însă câte ceva din fiecare. In plus: cadenţă, echilibru, rezervă, proporţie, adevăr. Şi, în special, măsură a posibilului, ticluită din experienţă şi prevedere, dintr-o candidă socoteală a unei civilităţi interioare. Se spune că buna-cuviinţă este a te manifesta întru-un anumit fel pe care cei mai mulţi nu-1 dezaprobă. Nu însă şi în muzică, acolo unde nu poţi fi copleşit de voinţa ori dorinţa majorităţii, oricât de presante ar acestea şi oricâte ai vrea tu să treci cu vederea. Căci, şi aici, există veracităţi care trebuie spuse, şi există altele care nu se spun. Ori nu se cade a fi expuse. Şi, cu atât mai puţin, emancipate sau măsluite. Aşa cum nu se cade, bunăoară, să vrei să aclimatizezi o muzică de Wagner, să zicem, la condiţiile de mediu ale rap-ului (nu de alta. dar reciproca ar fi ?e cât de catastrofală, pe atât de impenitentă), să cutezi a te erija în deschizător de drumuri ori degustător de ţigări fine ie pildă, noul experimentalism), când drumurile au fost demult asfaltate, iar ţigările fumate încă de pe vremea în care „u se ştia prea bine în ce măsură dăunează sănătăţii, să nu ţii: cont de sugestiile partiturii (chiar dacă ele sunt transparent reflectate de către semiografie), atunci când restitui în primă audiţie o lucrare ce nu se supune (nu are cum) presiunii tradiţiei, să interpretezi un opus consacrat (legitimat drept -şlagăr), fără a ţine cont de versiunile anterioare ori de circumstanţele în care se săvârşeşte redarea muzicii respective, să dispreţuieşti creaţiile pe care nu le înţelegi, să încerci să impresionezi într-un ansamblu (fie el simfonic, vocal, cameral), să fii, invariabil, doar propriul tău interpret, ori să cultivi un unic autor, să arborezi permanent acelaşi tip de limbaj sonor, fiind chiar mândru de „specializarea” ta şi să abordezi mereu aceeaşi perioadă din istoria muzicii, să cânţi prea tare sau prea surdinat, prea repede sau prea rar, să cânţi fals, să compui neglijent, să tactezi inegal, să te precipiţi, să trândăveşti, să nu iei în seamă, să laşi deoparte, să nu omiţi, să nu vrei… Buna-cuviinţă ar putea fi lucrul cel mai judicios împărţit în lume, dacă fiecare ar admite că are suficient, astfel încât şi cei mai lacomi să nu-şi dorească mai mult decât au. împărţită la muzicieni, buna-cuviinţă ia chipul plural al principiului şi izvorului de a compune onorabil, de a interpreta inspirat, de a analiza pertinent ori de a comenta prob, devenind o proprietate funciară în lumea inteligenţei, unde spiritul nu-i decât o proprietate mobiliară. Unde mai pui că buna-cuviinţă te poartă, blând, graţios, pe aripile bunului- simţ, bunului-gust, bunei-credinţe. Restul nu-i decât retorică şi ştaif, calapod şi etichetă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Liviu Danceanu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.