Adina Dumitrescu – Depăşiţi de Caragiale

Dacă în ultimii douăzeci de ani am tot auzit –suntem ca-n Caragiale- sau – Caragiale trăieşte şi acum printre noi – iată că de o bună bucată de vreme nu ne mai putem întâlni cu harul scriitorului. Ne-a depăşit de mult şi cu mult umorul cu care a descris metehnele, racilele, rateurile şi ploconelile noastre de români neaoşi, ne-a luat-o înainte pe un drum aşa de drept şi de rapid, că nu ne mai ţin puterile să ne apropiem de el, indiferent de cât am vrea. Străduţele printre care te încurcai coborând scările tramvaiului la Podul Izvor, Sapienţei, Vigilenţei, etc au rămas numai nume de machetă aniversară a Bucureştiului de altă dată, Bubico se plimbă nestingherit prin parcurile capitalei, asta dacă nu se lasă cumva plimbat, tuns frezat şi parfumat pe la reuniuni mondene sau studiouri tv, lanţul slăbiciunilor pentru promovare nu mai e lanţ, ci cumpărare la vedere faţă în faţă, nu ţi se mai plimbă sâmburele caisei prin gură că nu mai face nimeni dulceaţă, iar Dnul Goe scoate capul oriunde şi conduce orice, ca o vajnică beizadea cu buzunarul plin şi minte puţină. Marius Chicoş Rostogan nu trebuie să-şi mai bage comeata în nicio gură de prostovan, peste un sfert din copii sunt declaraţi autişti sau măcar cu sindromul de hiper-activitate- comportamentală, mulţimea prezicătorilor, ghicitorilor şi vracilor în magie albă sau neagră umple ieşirile spre DN1, colorează strident marginile şoselelor prin construcţii care mai de care mai „Burano-zugrăveli-acoperitoare-fără-lagună, înnegreşte televizoarele şi te umple de spaimă la orice colţ dacă e să se însereze, dar îţi dă şi predicţia asupra viitorului pe tavă, la un simplu zapat. Observaţiile şi scrierile stelei Mahalalei ploieştene pălesc în prezent. De-asta fuge de noi şi ne-o ia înainte. Nu avem cum să mai zâmbim pe sub mustaţă, putem să râdem cu gura până la urechi de orice, de toţi şi de toate, dacă nu ne-ar fi râsul cam mânzesc, câteodată sinistru. Ne plâng uşile DNA-ului de ingineriile financiare cu iz de furat ca-n codru, ne ţiuie urechile de hora cu strigături a aleşilor şi a viitorilor aleşi, tragem cât putem de preşul vecinului să alunece şi el pe mâzga românească ieşită din mierea scursă din faguri şi împreunată cu fierea noastră cea din toată firea. Numai că, flashurile lanternelor fiecăruia se transformă în undă continuă de lumină de avertizare. Fiecare, vrem nu vrem, trebuie să ne menţinem spiritul încordat, să nu pierdem pasul cu vremea. Într-o continuă fugă după plata impozitelor on line, facturi achitate la roboţei, scări rulante în şi pe sub magazine, într-o continuă acuitate să nu ne pierdem măsura banului şi a bunului simţ, printre SMS-uri, DG-uri şi telefoane mobile, printre descifrările reţetelor medicale şi ale etichetelor de pe ambalajele cumpărăturilor, făcând un slalom continuu printre termene de garanţie, de expirare, de e-uri toxice şi netoxice, aditivi, emulgatori şi edulcoranţi, printre capacele de plastic ce se cer desfăcute prin rotiri simple sau apăsări şi rotiri, dreapta, stânga, scotch tare, subţire, inel cromat, aluminat, printre chei-fise de intrări în bloc, interfoane, deblocări şi blocări de lifturi, printre ginşi-colanţi, dress-uri şi mixaje de bluze-fustiţe, toate defilând zgomotos pe mijlocul trotuarelor, nu ne mai găsim timp să ne descreţim frunţile, ceea ce-i musai! Altfel se duce de râpă bruma de bun simţ şi măsură a realităţii, intrând noi într-o depresie iremediabilă! Şi parcă se cere, se impune retragerea într-un colţ de canapea cu o carte amuzantă, plină de întâmplări hilare. Doar că sclipirea umorului românesc nou din serialele tv., ca şi cel pus pe hârtie, nu se potriveşte tuturor, nu e gustat de noi toţi. Pe vremuri (ce mult a trecut!) îl aveam pe Caragiale şi dacă voiam altceva, atunci ne era la îndemână un Şalom Alehen, un Wiliam Saroyan sau un P.G. Wodehouse cu un Jeeves, pe care îl puteam lua la întrebări: Ce mai faci, domnule Jeeves? Dânsul, ca un majordom fără egal, „perfectul gentleman al unui gentleman”( Carmen Toader, trad.) ne răspundea, punându-ne prompt pe linia de plutire, căci, pune careva dintre noi la îndoială puterea de refacere interioară, efectul citirii cărţilor umoristice asupra propriilor stări de confort interior? Aproape nesperat, găsim în librării noi păţanii „descâlcitoare” ale majordomului, personaj-proptea de stăpân, fiind el mai inteligent decât cel proptit, stăpânul, Bertie Wooster. Editura Polirom a venit cu oferta unei noi perle Wodehouse, romanul „S-a făcut, Jeeves!”, aproape invitându-ne să devenim membrii cluburilor cu acelaşi nume din Anglia, Statele Unite, Rusia şi alte ţări europene. Dar aceasta nu este singura serie umoristică pe care merită să o băgăm în seamă. Tot Poliromul, ne pune la dispoziţie pe David Lodge, scriitor-profesor pensionar- din Birmingham, producător de seriale tv ca The People Next Door. Mărturisesc că prima apariţie citită, romanul Mort de surd, mi-a adus în casă târşitul papucilor tatălui londonez decrepit, strânsul gunoiului şi vaselor murdare şi ascunderea acestora pe sub mese. Mi-a adus cântecelul bătrânului care voia să se ţină încă verde în sacoul de zile mari de acum cincizeci de ani la vizita săptămânală făcută copiilor ce erau şi ei în pragul pensionării. Deasupra lui pluteşte cântecul bărbatului speriat de noul handicap şi înspăimântat de viitorul, pierderea potenţei. Frecarea palmelor la apariţia feminităţii juvenile obraznice, încurajatoare a studentei plină de nuri şi promisiuni, cântecul lebedei-lebădoi cu anii petrecuţi în obiceiuri etice, domestice, bine înfipte în conduita lui de profesor care ar deschide şi n-ar deschide fereastra trăirilor noi, necunoscute, gustate numai în vis, face deliciul paginilor lodgiene, demonstraţii de umor sardonic îmbinat cu observaţie amănunţită. „Cu mort de surd, David Lodge se întoarce la genul care l-a consacrat: romanul campusului universitar, inaugurat de Kingsley Amis şi Malcolm Bradbury… Acesta îi oferă lui Lodge ocazia de a-şi dovedi remarcabilele calităţi de analist, care îi permit să descrie lupta lui Desmond (eroul principal) cu bătrâneţea, moralitatea, capcanele seducţiei şi izolarea.” – The Times.
În romanul Terapia, autorul intră întâi înfricoşat, apoi plin de speranţă şi sfârşeşte amuzat de terapiile multe şi noi impuse de durerea articulaţiei genunchiului care apărea pe nepusă masă. Sindromul Hernio- Nevroză-Articulară ( H.N.A.) îl face când circumspect, atent la manevre lezante de articulaţii, când agasat, când angoasat. Vizitele la medicul ortoped, la psiholog, la masor, accesul la terapiile convenţionale sau nu, umorul negru câteodată, pur, sănătos deseori, transformă autorul în prietenul de aceeaşi vârstă căruia îi împărtăşim şi ne împărtăşeşte temerile, dar şi efuziunile unei tinereţi menţinute în parametrii optimi. Trăim, gustând aceleaşi feluri de mâncare. Uneori intrăm în platitudinea regimului alimentar, alteori în cea a obişnuinţei unei vieţi prea aşezate, prea săracă în sarea şi piperul vieţii, ieşind din ea deseori ingurgitând observaţii în poante. Înaintăm pe poante să nu ne scrântim picioarele, călcăm precum pisicile în pânditul şoarecilor sau lingându-ne gura după câte o victorie nepermisă. Trăim comicul situaţiei alături de autor, care ni-l împărtăşeşte. El „împunge cu floreta în loc să taie cu sabia, ceea ce ni-l apropie şi mai mult de suflet”(Valentine Cunnigham). Şi înaintăm în vârstă cu floarea tinereţii încă nevestejită la pălărie, chiar dacă nu ne îmbăiem zilnic în duşurile reci ale lui Caragiale. Îi ducem dorul şi-i facem cu mâna să vină înapoi, să ne bucurăm, să râdem sănătos româneşte, mai ales că se apropie din ce în ce mai mult pauza, tăcerea aceea în care gândurile ne sunt pline ca şi braţele cu ramuri de sălcioară sau de finic la Florii sau tăcerea provocată de Patimile lui Iisus. Până la Înviere… că apoi vom relua căutarea umorului neaoş printre filele librăriilor, iar de căutările noastre dau greş, îl ştergem de praf pe Caragiale, amuzându-ne de anormalul normalului.

2014-04-08

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.