Mihaela Oancea – versuri

Mihaela OanceaRoade cosmice

Pe pământ,
ploaia te bate pe umăr
camaradereşte,
apoi toarnă lacomă,
răpăind în clipe egale.
Atunci hăţurile-s vrăjite
şi nu-ţi poţi opri gândul,
când încalecă
pe armăsarii dorului
ce nechează
neastâmpăraţi
printre nori,
scuturându-şi
coamele argintate.
Necuprinsul
îşi deschide sipetul,
leapădă coroana,
stăpân este Pathos!
Gândul-faur
sedus de miraj,
pipăie desăvârsirea,
dar tresare şi-amuţeşte
când e smuls fără voie
din adăpostul
de dincolo
de geamurile cosmice.
Cât ai scăpăra din amnar,
se-ntoarce cu sânul încărcat
de roadele cosmice,
făcându-le tuturora
un rost
pe crâmpeiul de hârtie.

Pe creste de poveste

Acolo,
unde valuri amare
pictau cerul de opal
din care te-ai întrupat
august, uimitor-
ca arcul zării – albatrosul,
unde sălcii curgătoare
împleteau necontenit
mlădiţe de aripi
pentru copiii firii,
unde aşteptau ruguri de ispite,
tăceri nedospite,
ascunse
în canioane neumblate,
acolo, în retorta vremii,
se distilau simţiri mocnite,
iar osatura infinitului
se sprijinea pe credinţă,
pe raze de speranţă,
acolo unde pioleţii
ni se înfigeau în zăpadă,
unde soarele
devenise fluture de foc,
acolo,
pe creste de poveste,
am existat NOI.

În spiralele clipelor

Încurcat în spiralele clipelor fremãtânde
Pe şolduri tãcute, de muselinã,
Ai uitat sã serbezi fluturi pe serpentine,
Sã urmãreşti acvile cu ochi scormonitori,
S-asculţi cerboaicele strãbãtând
Clapele claviaturii foşnitoare!
Cu ochi cerniţi, pironeşti cu privirea
Liniştea de stampã a colinelor.
Prins între silabele devenirii tale,
Soarele, titirez fosforescent,
Se rostogoleşte în jar de timp,
Aruncând melancolic nãvodul
Când spre dâmbul panseluţelor,
Când spre pleoapele-ţi sufocate.
Oare ce-ar spune Shakespeare?
Mai pot vindeca panseluţele
O inimã sfârşitã?

Tocire, în dimineţi cu fard

În dimineţi naufragiate,
lebedele sidefii se-anină
de pleoape nevrotice
tălmăcind un tatuaj tribal
de pe umărul rătăcitului ţipăt,
cu pilaştri şi palmete
adâncite-n somn thanatic.
Spaţiul nu mai pune corset
nicăieri.
Doar pe compasiune
încă stăpâneşte
jugul nemilos al indiferenţei
şi rana se cască neîncetat
cu un rânjet cinic,
în dimineţi anoste, dar cu fard.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Mihaela Oancea și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.