Fragment din cartea „Popasurile vieții” de Vavila Popovici

coperta popasuri_text negru„Haideți să mergem cu mașinile la bisericuța din Borzești!” am auzit un glas în receptorul telefonului. Un grup de medici hotărâseră să meargă acolo la Înviere. Orele douăzeci și trei. Ultimele telefoane zbârnâiau: „Gata?” „Gata! Acum ieșim din casă.” Afară era frig, dar era primăvară. Din nou simțeam mirosul reavăn al pământului ce se ridica până la nările mele dornice de parfumul primăverii, de aerul proaspăt al nopții. Prea stăteam toată ziua în mirosurile de chimicale emanate de instalațiile combinatului. Paștele în acel an venise nici prea devreme, nici prea târziu. Oricum, zăpada fugise demult, mugurii începuseră să se desfacă. Câțiva zeci de metri pe jos și am ajuns în fața spitalului unde era parcată mașina noastră. Acolo era punctul de întâlnire cu ceilalți.
Oricât de laici am fi fost – dar nu eram noi cei din grup – în noaptea aceea, în suflete se revărsa smerenia învățată în copilărie, dorința de a respecta o tradiție scumpă, aceea de a ne aminti de momentul Învierii Domnului. Pentru noi, dornici de a pleca la Biserică, nu existau semne de întrebare despre Înviere. Ne-am urcat în mașini și am ajuns curând în fața bisericii. Am coborât tăcuți și liniștiți, încadrați perfect sufletește în acele clipe ale credinței. Era lume puțină la hotarul dintre noapte și zi. Mă întrebam oare când ne vom întoarce din nou cu fața la Dumnezeu? Când vor înțelege toți oamenii semnificația cumplitului sacrificiu pe Drumul Crucii? Clopotele de Paști le vor putea reaminti că binele va rodi respectând morala creștină? În tăcerea profundă, sunetul de aramă, acel dangăt melodios al clopotelor a spart tăcerea nopții. În sufletele noastre și-a făcut loc reculegerea și înălțarea, pătrunși fiind de misterul divin al Învierii. Slujitorii bisericii au apărut în veșminte strălucitoare, cu făclia aprinsă și cu chemarea sfântă: „Veniți să primiți lumină!” Rând pe rând s-au aprins alte făclii, într-o înlănțuire de mâini tremurânde. S-a cântat „Hristos a Înviat!”
După acest milenar strigăt aveam certitudinea izbăvirii păcatelor. Parcă nu mai auzeam nimic. Priveam bisericuța lui Ștefan luminată de cer și mintea mea recompunea legenda: Copilăria lui Ștefan, joaca de-a lupta între moldoveni și tătari, uciderea celui mai bun prieten al lui, stejarul care-i păstra legenda vie… Locul acesta, gândeam, are o semnificație istorică profundă, aici și-a petrecut copilăria marele voievod. Legenda spune, și pare a nu fi o simplă plăsmuire, că aici a cunoscut primele bucurii și dureri, realitatea crudă a invaziilor tătărești, aici a învățat să mânuiască primele arme și să iubească fierbinte țara. Da, biserica mică păstrează amintirea și faima domnitorului Țării Moldovei! Ridicată în 1494, biserica „Adormirea Maicii Domnului” este construită în stil gotic, fără turlă, cu două bolți cu arcuri și pandantive ce reprezintă stilul moldovenesc. Nicolae Iorga caracteriza domnitorul: „Ștefan nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire care cântărește puterile, prevede sfârșitul încăierărilor și se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare țării sale. Întru-unsul găsise poporul românesc cea mai deplină și curată icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin printru-unsul de aiurea și de mai sus, de la Dumnezeu”.
Reveneam la gândul vremurilor de demult, la disprețul poporului nostru pentru năvălitorii hrăpăreți veniți din Asia ca o furtună peste pământurile noastre dragi… Numai în acele condiții s-au putut imagina legendele din care se disting darurile sufletului românesc: înțelepciunea, bunătatea, spiritul de dreptate, dragostea de țară, dragostea de Biserică și de Dumnezeu. Legenda istorică legată de existența falnicului copac trimite la judecățile faptelor mărețe ale viteazului voievod, stejarul cu rădăcini adânc înfipte în pământul țării fiind chiar simbolul forței, statorniciei, longevității, măreției asemănătoare cu personalitatea copleșitoare a viteazului voievod moldovean, admirat de oameni pentru că a știut și a putut să-i pedepsească pe dușmanii țării. Sfântă a fost domnia lui, sfinte sunt lăcașurile ridicate de el!
Clopotele Bisericii sunau mirific! Clopotele de Paști, am gândit, l-au oprit pe Faust din poemul lui Goethe de la gestul sinuciderii, plănuit într-un moment de disperare când era bântuit de judecăți confuze şi stare de neputință. Clopotele de Paști și bucuria oamenilor de afară i-au amintit de fericita perioadă a copilăriei și Faust a fost cuprins de fiorul dorinței de a trăi… și astfel Mephisto a pierdut pariul cu Dumnezeu privind convertirea lui Faust…
Un scurt circuit în mintea mea și visul a fost întrerupt. Mă trezisem la realitate. Pierdusem noțiunea timpului, în vreme ce cântările trezeau întreaga natură din jur. Nu mai știam de când ne aflam în acel loc și nici ce se mai petrecuse în acel timp în jur. În aerul din jur răsuna cântul preoților „Hristos a înviat!”…
Privirea unui coleg al soțului era fixată asupra mea; mă privea nedumerit, probabil legenda mă transfigurase. Am plecat tăcuți de la Înviere, dar cu bucuria în suflete. Ne-am îndreptat spre locul unde parcasem mașinile. Nimeni n-a mai comentat nimic. Unul dintre medici ne recita, în drum, versurile lui Vasile Militaru: „Hristos a Înviat! Ce vorba Sfântă! / Îți simți de lacrimi calde ochii uzi / Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă / De câte ori creștine o auzi. […] Ai cântărit cu mintea ta creștine / Cât bine ai făcut sub cer umblând, / Te simți măcar acum pornit spre bine / Măcar acum te simți mai bun, mai blând?”

Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vavila Popovici și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.