Mihaela Oancea – poezie

Calea spre tine

Porţile pământului s-au zăvorât
Cu lacrima prinsă-n colţul ochiului –
Candid contur de zigurat
Ce n-accepta plecarea!
Zorii au pus umărul vârstat cu alb
Şi-au rostogolit-o de pe un tăpşan.
Armonicele acelui devreme,
Înrămat azi în amintire,
Au defulat în surdină
Spre Calea Lactee –
Când stelele dispar
În caftanul dimineţii,
Strâng în palmă
Aromate flori de salcâm,
Aştept să mă priveşti calin
Din ochi de dumbravă,
Cu verdele pe tâmple,
Să mă-nfăşori în straie de senin,
Şi blând să mă veghezi
Cum îmi deschid aripile
Până la creştetul norilor,
Căutându-te printre rândunele,
Căci cuibul este gol!

Scrisoarea

În crepuscul,
ai primit scrisoarea.
Rândurile mãrşãluiau tãcute,
pe volutele creierului,
pânã când s-au fãcut
ţãndãri incandescente,
ilizibile pentru snopi foşnitori
de priviri astenice.
Silabele ei s-au dizolvat în artere,
dibuind pe acolo
un rebus al îndoielilor
ameţite pe toboganul
construit, pesemne, de-un saltimbanc.
Inscripţionate cu cernealã-tãciune,
cuvintele cu resturi de cerbi
şi-au uscat gâtlejul,
ba chiar au trecut Rubiconul,
mutând pionii
pe tabla de şah a Fortunei.
Unda lor de şoc tot n-a reuşit
sã escamoteze ideea
pe care ai ghemuit-o în conştiinţã.
Sã înţeleg cã, precum Augias,
nu erai pregãtit
pentru inventivitate?

Regresiune

În zaţul serii, se pierdeau poveştile noastre
Spuse de bătrâni, cu tâlc, la şezători.
Se deşirau, distruse ca ochiurile
Şalului din vechime tricotat.
Cerul, cojit mereu de ploi,
Nu mai avea lacrimi
Să plângă nepăsarea
Şi-n cufărul nopţii
Se-ntorceau toate,
Păşind tiptil-tiptil,
Căci din noapte
Se născuse,
Odinioară,
Lumea.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Mihaela Oancea și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.