Mihaela Oancea – versuri

Calea spre tine

Porţile pământului s-au zăvorât
Cu lacrima prinsă-n colţul ochiului –
Candid contur de zigurat
Ce n-accepta plecarea!
Zorii au pus umărul vârstat cu alb
Şi-au rostogolit-o de pe un tăpşan.
Armonicele acelui devreme,
Înrămat azi în amintire,
Au defulat în surdină
Spre Calea Lactee –
Când stelele dispar
În caftanul dimineţii,
Strâng în palmă
Aromate flori de salcâm,
Aştept să mă priveşti calin
Din ochi de dumbravă,
Cu verdele pe tâmple,
Să mă-nfăşori în straie de senin,
Şi blând să mă veghezi
Cum îmi deschid aripile
Până la creştetul norilor,
Căutându-te printre rândunele,
Căci cuibul este gol!

Scrisoarea

În crepuscul,
ai primit scrisoarea.
Rândurile mãrşãluiau tãcute,
pe volutele creierului,
pânã când s-au fãcut
ţãndãri incandescente,
ilizibile pentru snopi foşnitori
de priviri astenice.
Silabele ei s-au dizolvat în artere,
dibuind pe acolo
un rebus al îndoielilor
ameţite pe toboganul
construit, pesemne, de-un saltimbanc.
Inscripţionate cu cernealã-tãciune,
cuvintele cu resturi de cerbi
şi-au uscat gâtlejul,
ba chiar au trecut Rubiconul,
mutând pionii
pe tabla de şah a Fortunei.
Unda lor de şoc tot n-a reuşit
sã escamoteze ideea
pe care ai ghemuit-o în conştiinţã.
Sã înţeleg cã, precum Augias,
nu erai pregãtit
pentru inventivitate?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Mihaela Oancea și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.