Irina Lucia Mihalca – poesis

În noi curge izvorul

Clipă de clipă, te mişti între absolut şi limitat,
etern semn al mirării şi-ntrebării,
spre noi înţelesuri.
Clădim castele, mai mari sau mai mici,
conjugate la trecut sau prezent.
Misterul împrăştie, în valuri, fiecare semn,
în mijlocul unei eterne primăveri.
Sub fiecare piatră există şi-o durere,
ascult-o de vrei să înţelegi,
devastatoare imagini, fiecare are propriul cod,
diferenţa o face cunoaşterea.

Sărut-o, acum, când clipa îţi oferă şansa!
În urmă vezi şi viitorul. Un strigăt vine din tine,
un strigăt din strigăt, de neuitat,
stăpân şi sclav într-un trup, trăind intens totul,
strigătul te trezeşte. De ce aşa? Un apogeu
şi dispariţia în neant. Flux şi reflux,
răscolitoare durere, vibraţie, neputinţă.
( Viaţă, moarte, să fie totul o nebunie?!
Era un alt timp, mai aproape de alţi timpi, un timp uitat? )

Vrei să-i transferi visul, să-nchizi definitiv un timp,
neştiind adevărul despre tine, revii cu fiecare călătorie,
un drum trasat de dincolo de văl, cu fiecare pas
te-ndrepti spre apele uitării.
Continui călătoria, cumva suspendat,
chiar dacă
pământul îşi continuă rotirea, schimbându-se.

Tăcută, sub un rodiu, Venus te cheamă.
Ştii că are nevoie de tine, de sufletul tău,
s-o eliberezi de întrebări, să te uneşti cu ea,
să-i redai liniştea,
sărutul acolo unde energia se-aprinde.
Ştii că ai nevoie de ea, de sufletul ei,
de mâinile ei pe corpul tău, de căldura ei,
de împlinire, să te simţi om,
ca pe o pâine caldă să o aştepţi, să o mirosi,
să te îmbeţi de miresme şi simţuri,
să te eliberezi de tot,
să te topeşti şi ridici cu ea, prin ea,
până la do de sus, acolo unde apare vibraţia,
acolo unde cuvintele nu-şi au sensul.
O catedrală construită în adâncul fiinţei,
impalpabilul vieţii,
atingerea acelui adânc unde orice suferinţa tace!

Prin întuneric trece drumul spre lumină,
o lună de fildeş străluceşte pe chipul Hecatei,
Picătură de lumină, rătăceşti în univers,
totul e sacru,
să mergi până la capăt e provocarea,
să nu sari scările, să descoperi armonia,
despuiat până la treapta de sus,
dorinţa separată de-ntâmplare,
trecătoare frunzişuri,
iubirile nu mor niciodată, amintirile sunt vii,
contopite-n lumină plutesc prin esenţa lor…

Prin tine curge marea,
cerul te-mbracă, iar stelele te-ncununează,
Ridică-ţi ochii spre infinitul albastru,
acolo unde nicio limită nu mai există,
drumurile se vor întrepătrunde în ziua a opta,
eterna zi a iubirii, infinit şi înviere!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Irina Lucia Mihalca și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.