Adina Dumitrescu: Agapologia Logodna iubirii cu libertatea – eseuri de Ilorian Păunoiu

Lansarea de carte, bătaia aripilor îngereşti în jurul şi spre înaltul nostru
„Privirea femeii are ceva din acel mâl primordial despre
care Boetius spunea că, odată învins, naşte stele. Stele din
nimbul unei icoane bizantine.” Ilorian Păunoiu

Se aude trosnetul scoarţei copacului ca un plânset camuflat prin schimbare, rădăcina-i picură jale pe deşeuri, peste muguri trec pale de aer viciat, plin de noxe, iar hârjoana copiilor ce veneau să se dea huţa-huţa pe-o creangă e mai grăbită, mai crispată, iar în unele zile, e linişte. O linişte dureroasă, pustie, ca un plânset de vie după trecerea foarfecii. Între trosnete, pauze. Aşteptări. Chemări. Rugăciune spre ceruri şi rugăciune în el, în poet, în noi, nevoi de curăţire, schimbare, îmbăiere în esenţă divină ce alină. Rugăciune de cunoaştere, de recunoaşterea noastră, de îmbărbătare, ca o chemare de sprijin divin. În căutări, avem nevoie de certitudini, cât de cât similitudini cu crezul nostru de oameni ce îmbrăţişăm sau nu, litera. Elitra cu zborul întins înspre floarea copacului, spre punct fix, o cunosc. Recunosc în poetul, eseistul, scriitorul Ilorian Păunoiu alergătorul de cursă lungă, fruntea descreţită, mintea împletită din bune şi rele, dintre care, pe ultimele ştie să le sustragă, rămânând primele. Recunosc învingătorul, câştigătorul pariului cu viaţa, vatra cărbunilor nestinşi ce arde lutul, înnobilându-l. Recunosc pe acela care ne lasă în urmă, călăuzit de har, de împărtăşania potirului din altar şi de propria-i durere strunită, devenită ţel de cunoaştere. „Cineva acolo sus mă ocrotea. Precaritatea fiinţei mele, fragilitatea făpturii care eram, m-a dus totuşi cu gândul că există ceva nemuritor, cineva care rămâne cu tine întotdeauna, neatins de neputinţele şi mizeriile acestei lumi.”
Şi dacă interpus stă poetul între malul Tatălui Ceresc şi noi în nimicnicia şi ignoranţa noastră de simplii cititori, şi dacă ne face cu mâna îndemnându-ne la citire, aprofundare şi luminare, de vom citi, ne vom lumina. Se va alina rana din scoarţa copacului cu plâns camuflat, rădăcina-i picurătoare de jale, iar joaca-hârjoana copiilor va reînverzi creanga vieţii. Nemuritori vom deveni prin barzii, filele însemnate şi poeţii „hristocentrici (n. a.)”.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.