Alexandru Moraru – Veveriţa

– Mă bucur că m-aţi primit, zise Aristide înclinându-se ceremonios. De când aştept să vă întâlnesc…
Maestrul zâmbi larg şi cu un gest seniorial, îl invită să ocupe loc în fotoliu.
– Cu ce ocazie pe la mine? întrebă el afabil. Acum am ceva timp la dispoziţie, aşa că…
Încurajat de atitudinea relaxată a gazdei, musafirul surâse la rându-i şi rosti precipitat:
– Cum să vă spun… Ştiu că sunteţi o somitate a literelor… V-am citit cărţile, însă constat că nu sunt apreciate la adevărata lor valoare.
– Credeţi?
– Absolut! replică Aristide.
– Şi care să fie motivul?
– Dezgustătorul subiectivism uman ce stă, fatalmente, la baza evaluării lor corecte. Afirmând asta, nu vizez doar palmaresul dumneavoastră, ci, în general, opera tuturor confraţilor. Din fericire, însă, acest neajuns major nu ne va mai deranja.
– Adică?
Oaspetele se aplecă niţel în faţă şi şopti conspirativ, cu ochii mari, apoşi, strălucind ciudat:
– Am inventat un aparat de încadrare axiologică a beletristicii. Un mecanism subtil şi delicat, care va elimina complet arbitrarul atât de manifest şi de nociv al unora.
– Chiar?! făcu surprins amfitrionul, Şi cum funcţionează el?
– Ca un distribuitor de carduri, dar infinit mai sofisticat. După o pauză, reluă imediat: Introduci cartea în dispozitiv, apoi senzorii electronici o analizează în toţi parametri ei. De la A la Z. În final rezultă o estimare exhaustivă a volumului, cu toate consecinţele de rigoare: adio parti-pris-uri, elogii suspecte, interese extraliterare etc. Nu e grozav?
– Pare captivant, admise gazda. 0 noutate, neîndoielnic. >>>

Reclame

Alexandru Moraru – Nesfârşita poveste: Veronica Balaj – Cina lupilor

LastScan (2)Când am citit, întâia oară, că 95% din genele omului sunt identice cu cele ale cimpanzeului, m-a pufnit râsul. Dar când am aflat, ulterior, că 95,5% din genele râtanului corespund şi ele cu cele umane, am amuţit. ,,Haida de!” – am cugetat. ,,E prea gogonată!” Apoi, mi-am amintit altceva. Potrivit specialiştilor, de la apariţia primei fiinţe gânditoare şi până acum, pe Terra au trăit aproximativ şaptezeci de miliarde de semeni. Iar dintre ei, peste jumătate au pierit de moarte violentă în conflicte şi războaie. Ce dovedeşte asta? Evident, natura belicoasă a omului. Plăcerea diabolică şi patima bolnavă de a-ş chinui aproapele, setea de a-1 umili, obsesia de a-1 distruge. Şi toate astea în numele unor ideologii, principii ori teze pretins superioare.
Neîndoielnic că există în codul genetic al lui Homo sapiens acest impuls permanent spre agresivitate şi dominare, atracţia irepresibilă spre exces şi acaparare. Realităţi ce expandează ciclic la scară globală şi care, în cazul conflagraţiilor, provoacă atâta ruină şi suferinţă.
Din câte ştim, individul este un binom. Dacă prevalează partea raţională, luminoasă, el înalţă, zideşte. Atunci e, într-adevăr, cea mai grozavă făpturi a universului. Şi sublim. Însă, predominând latura opusă, iraţională şi întunecată, el devine un monstru care răstoarnă lumea. >>>

Vasile Menzel – Ritmuri şi rime redundante

DSC00450

Ion Toboşaru

Am citit cu interes cartea prof. univ.dr. Ion Toboşaru, doctor Honoris Cauza de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”din Bucureşti, apărută la editura Buratino şi intitulată trist Testament. Dar din fericire, este un testament oferit celor care doresc să iubească frumosul- natura, viaţa, cultura- pornit din acumulările păstrate cu grijă şi dăruite apoi cu eleganţă, cu drag.
În acest volum de versuri, poemele nu au titlu. Ele fiind numerotate cu cifre romane de la I –V, care ne duc cu gândul la prestanţa clasicismului.
În primul poem, autorul cere : Adu-mi cocorii primenirii/Şi nourii
celestelr luntriri,/ Azurul paltinilor miruirii,/Ducatul căprioarelor nuntirii,
Monada săvârşitelor iubiri./ Apoi roagă: Primeşte-mă vestală cu vestirea/
Nourilor asfinţirii, Cu aburul colinelor şi miruirea, Cu ulmii răstignirii
şi dezpătimirea/ Cu somnul culmilor vecernicirii./ În alte poeme constată: >>>

George Petrovai – Literatura pe muchie de cuţit

Nu există om responsabil care în întrega lui viaţă să nu participe din toate puterile ce i-au fost dăruite de Creator la tranşarea conflictului dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre just şi injust. De ce? Pentru că omul, aşa păcătos şi ticălos cum ne este înfăţişat de întreaga istorie a credinţelor şi a existenţei sale, până în clipa de faţă se dovedeşte a fi singurul filtru real şi activ al conceptelor mai sus amintite din fragmentul de Cosmos accesibil cunoaşterii umane, altfel spus doar el este posesorul acelui inefabil şi ultrasensibil instrument numit conştiinţă, graţie căreia el se străduieşte să încline balanţa faptelor sale mai degrabă spre bine decât spre rău, mai cu tragere de inimă spre adevăr decât spre minciună, mai curând spre just decât spre injust.
E drept că nu întotdeauna omul a fost capabil să discearnă cu claritate şi precizie între noţiunile polare ce-i jalonează existenţa: fie din pricina unei intenţionate carenţe de creaţie (el nu putea fi conceput perfect, adică fără ezitări şi îndoieli, pentru că într-o asemenea variantă nu mai era om, ci ar fi dobândit chipul şi aura divinităţii!), fie din pricina relativităţii noţiunilor polare mai sus amintite, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul, de pildă, se transformă deseori în contrariul lor, fie dintr-o mie de alte motive care contribuie la configurarea omului căutător, îndeosebi a acelui om fără Dumnezeu, despre care gânditorul Petre Ţuţea opina că “este un animal raţional ce vine de nicăieri şi merge niciunde”. >>>

Teodora Paula Dumitrache – Şoapte (fragmente)

Gândește-te la mine….
Totul începe cu ,, A fost odată ,,…….
Viața e un vis și în fiecare zi avem șansa de a visa la ceva mai frumos , mai bun…..
O șansă de a visa că noi înșine suntem mai buni …..
O întrebare simplă îmi bântuie gândurile , o întrebare pe care o adresez nopților …..Dacă știi vreun motiv pentru care Universul este dat uneori peste cap …….spune-mi ???
Lumea e plină de răsturnări de situații , și când nu te aștepți totul se schimbă . Se schimbă un gând , se schimbă o idee , se schimbă un vis .
Sunt multe lucruri pe care nu le putem controla , dar ce putem controla ….iertarea , un nou început , o a doua șansă …..
Iertarea….să stii să zâmbești și să crezi că poți uita o lacrimă , să uiți cum este să te dezamăgească cineva .Într-o izbucnire de optimism absurd , pot spune că am reușit să depășesc multe întrebări , gânduri frânte , dureri ascunse. Trebuie să acceptăm că oamenii mai greșesc , dar nu trebuie învinovățiți la nesfârșit . >>>

Valeriu Marius Ciungan – versuri

Sisif pe casa scărilor

urcam pe casa scărilor,
şi parcă nu se mai sfârşea,
vopseaua insalubră, de ulei, striată pe betonul
mizerabil, rece,
spoiala varului, anume nedesăvârşită,
o cenuşie umbră nedesăvârşită însoţea

urcam pe casa scărilor,
cu becuri sterpe, imbecile, muribunde,
halucinând din două în două etaje,
tăcutul martor era balustrada plastic infinită
(scurtcircuite izbucneau în negre, umezi filamente)
la îndrăzneţele-mi viraje

era o lumină absentă, chioară,
becuri de patruzeci,
frumoasă cum ştiam
te aşteptau pe casa scărilor (şi n-ai trecut)
să treci >>>

Liviu Antonesei – Sisif scrie un nou volum de poezii…

copertaValeriu Marius Ciungan este la al patrulea volum de poezii. Întâmplarea face – şi poate nu atât întâmplarea, cât haosul şi capriciile difuzării de carte de după 1990 – să mă fi întâlnit cu poezia acestui autor mai mult decât interesant abia la cea de-a treia sa carte. Până la Oameni în pardesie, o carte excelentă, autorul Mediaş a mai publicat, la aceeaşi editură clujeană, volumele Poveste de toamnă (2008, debutul în volum) $1 Haina de molton (2009). Din fericire, cel de-al treilea volum antologhează primele două apariţii, aşa că mi-am putut face o idee privind evoluţia lirismului său de la începuturile editoriale încoace. Dacă titlul primului volum e destul de convenţional, celelalte două îţi atrag imediat atenţia prin dimensiunea lor „anti-lirică” asumată. Asumată, dar şi jucată, autorul fiind o structură lirică prin excelenţă, cum probează volumul la care am avut norocul să ajung. Acelaşi lucru este, de altfel, bine marcat şi de volumul aflat acum în faţa ochilor noştri, Sisif pe casa scărilor, un alt titlu excelent! >>>

Vavila Popovici: Uța-uța cu bărcuța

Celebrul vals „Valurile Dunării” care s-a bucurat de un enorm succes la sfârşitul anilor 1800, a fost inspirat de o frumoasă poveste de dragoste petrecută în orașul Lugoj, din România. Autorul celebrei melodii care s-a cântat în deschiderea Expoziţiei Universale de la Paris în anul 1899, în aranjamentul pianistului francez Emile Waldteufel, era Iosif Ivanovici, un bănăţean hărăzit cu mare talent muzical, instrumentist, dirijor de coruri, fanfare şi compozitor. Creaţia sa a însumat valsuri, cadriluri, polci, mazurci, piese de inspiraţie populară, marşuri militare, dar şi piese pentru pian, sau pentru voce cu acompaniament de pian. Iosif Ivanovici şi-a făcut un nume în lumea muzicală mai ales prin strălucitoarea compoziţie „Valurile Dunării”. Datorită popularității, inclusiv în epoca în care a fost creat, la sfârșitul secolului XIX, celebrul vals a fost adesea atribuit greșit lui Johann Strauss – fiul, care compusese o altă piesă celebră – „Dunărea albastră”, lăsând în urma lui un vals nemuritor, cunoscut în toată lumea..
„Valurile Dunării” a fost publicat și în Statele Unite ale Americii, câțiva ani mai târziu. Marlene Dietrich îl cânta la pian într-un film de mare succes al anilor 1930. Câțiva ani mai târziu piesa a apărut cu versuri adaptate în engleză „Oh, how we danced on the night we were wed!” și cu un nou nume, „The Anniversary Song”, în filmul „The Jolson Story” din 1946. >>>

George Petrovai: Literatura latino-americană între realismul mitico-miraculos şi fantasticul prodigios

Literatura latino-americană are toate atributele unei mari literaturi: este derutantă şi captivant-incitantă, seducătoare în neliniaritatea ei şi totuşi inimitabil aliniată la gravele probleme ale omenirii în general, ale popoarelor latino-americane în special, are eleganţa pudică a stilului strunit şi curajul impudic al limbajului dezlănţuit (în literatura hispanică, celebrul Camilo Jose Cela deja pornise campania temerară pentru eliberarea limbajului din captivitatea prejudecăţilor!), nu se fereşte de real oricât ar fi acesta de dureros şi urât mirositor, dar jonglează magistral cu irealul perfid-consolator, căci acestuia îi revine sarcina să smulgă realul de sub tirania ternului printr-un adorabil mariaj stilistic al contrariilor atrase de perspectiva fecundizării. Pe scurt, o literatură care contribuie din plin la îmbogăţirea literaturii universale.
Doar atât că cel ce se aventurează la însuşirea temeinică a acestei literaturi aşezată pe solul greu accesibil al străvechilor culturi maya, aztecă, incaşă etc., un asemenea cutezător va întâmpina nenumărate piedici pe traseul său spre înălţare prin adâncire în lecturi paradoxale cu aromă mistico-vrăjitorească. Deci obstacolele provin din trăsăturile specifice acestei literaturi: o literatură în care fabulosul face casă bună cu realul, iar fantasticul este indispensabil pentru ca miraculosul să nu se simtă prea stingher! >>>

Vasile Menzel: Simona – Călugăriţa

_MG_2896 copy

Ion Ochinciuc, Sofia Şincan, Carol Melinescu, Mircea Ochinciuc şi Geta Munteanu

De curând, la frumoasa şi căutata librărie „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti, de pe bulevardul Magheru, condusă de doamna Geta Munteanu, pe care o felicit cu această ocazie, a avut loc lansarea romanului „ Călugăriţa” la editura Tracus Art, 2014, cu un- cuvânt înainte de Cosmin Perţa, scris de apreciatul scriitor Ion Ochinciuc. >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Eminescu și Veronica- prima seară la Viena

Eminescu si Veronica MicleEminescu veni de la Universitate cu capul tixit de filozofie, voia să se odihnească, să se-nchidă-n casă şi să zacă câteva zile; îl obosise totul-totul în această zi de sfârşit de iarnă capricioasă.
Gazda, mam’zel Gretta, femeia cea nesuferită, scundă, aproape bondoacă, dar grasă ca o putină, bătea la uşă de câteva ori şi, deşi nu-i răspundea nimeni, intra uşor, ca nu cumva să-l trezească pe domnul student, dacă doarme sau dacă este cufundat în cărţile lui, îşi arunca ochii ei cei mici, de chinezoaică, peste toată camera, să-l vadă pe unde s-a trântit, se apropia tiptil de el, în vârful picioarelor, să nu cumva să-l sperie şi, când credea ea c-a fost observată, îl întreba şoptit:
-E voie, domnule Eminescu?
Răspunsul poetului nu venea din prima clipă, adesea femeia îi repeta întrebarea de două-trei ori şi aştepta în spatele lui încuviinţarea minute în şir, apoi o relua sub altă formă, folosind de data aceasta coada măturii pe care-o bătea, scoasă din fire, violent în podea:
-Pot să mătur, domnule Eminescu?
Acum, contrar obiceiului, imediat ce intră şi-l zări trântit în pat, se repezi ca o furtună spre el, fără unealta ei zilnică, lăsând în urma-i un gol mare de aer rece, parfumat, şi-l zgâlţâi de câteva ori:
-Domnule Eminescu! Domnule Eminescu!…
Nu a apucat ca Mihai să deschidă bine ochii că şi începu să-i turuie: >>>

Mihai Horga – meditaţii

Oaza romaşcană
(pamflet)

Pe străzile de lângă parc
Mă plimb ades
Să scap de stres…
Admir aici, o altă lume
În vile bune
Totu-i curat, nu vezi gunoi
Până şi câinii sunt de soi
Nici crâşme nu-s, nici magazine
E linişte şi-i tare bine! >>>

Adrian Alui Gheorghe – versuri

Vine Iisus!

Şi se făcea că lumea românească
Aflase de venirea lui Iisus,
Guvernul se-ntrunise acolo, sus,
Şi-au început miniştrii să vorbească:

Să-i cerem, spuse unul, saci de bani,
Să-i cerem ranguri şi maşini şi case,
Să-i cerem vile şi femei frumoase,
Să-i cerem sănătate şi mulţi ani…!

Pe sacul lui e bine să te-ncaieri,
Şi funcţii să ne dea, să stăpînim,
Şi Raiul să ni-l dea, să-l împărţim,
Să nu-l mai lase la calici şi fraieri…!

Iisus privindu-i clătină din cap
Ca prins de-o tulburare, cu ecou:
Decît pe mîna ăstora să-ncap,
Mai bine răstigniţi-mă din nou!

Dan Boanţă: Interviu cu doamna Ecaterina Cîmpean, director general al postului Radio ,,ProDiaspora”

aÎn urmă cu cinci ani s-a născut un proiect la care doi oameni au rezonat din plin. Şi vorba poetului, „acesta trebuia să poarte un nume”, aşa că i s-a spus „Radio ProDiaspora”. Jurnalistul Dan Boanţă a stat de vorba cu Ecaterina Cîmpean, directorul general al postului Radio ProDiaspora si ne oferă amănunte despre acest proiect îndrăzneț.

Dan Boanţă: În urmă cu cinci ani s-a născut un proiect la care doi oameni au rezonat din plin. Şi vorba poetului, „acesta trebuia să poarte un nume”, aşa că i s-a spus „Radio ProDiaspora”.

De ce „Radio ProDiaspora”?

Ecaterina Cîmpean: Da! Trebuia să poarte un nume… vorba poetului Marin Sorescu! Acest post de radio, numit „ProDiaspora”, după cum îi spune şi numele, s-a născut din dorinţa de a aduce clipe de bucurie în sufletul românilor de peste hotare, a românilor oriunde s-ar afla ei, dar şi celor de acasă. Radio ProDiaspora şi-a propus sa-i apropie pe românii răspândiţi prin toate colţurile lumii călăuziţi de dragostea faţă de aproapele său şi cu încredere în propriile forţe şi, de ce nu, cu ajutorul celor care îndrăgesc şi apreciază proiectul nostru, sperăm să reuşim. >>>

Emilia Ţuţuianu – Dizertaţii editoriale cu scriitorul Gheorghe A.M. Ciobanu

Cu ocazia Zilei Cărţii, Casa Armatei din Iaşi prin col. Tiron şi pictorul ieşean Nelu Grădeanu, cu participarea Editurii Muşatinia din Roman, prin editor Emilia Ţuţuianu, au adus în atenţia iubitorilor de carte patru volume apărute la editurile romaşcane Filocalia şi Muşatinia: Identităţi artistice la Roman, autor Minodora Ursachi, Creştinismul abia începe, autor Ioachim Giosanu, Mioriţa mit triadic şi Mecena, medic, misionar – Teodorescu, autor Gheorghe A.M Ciobanu.
Prezent la invitaţia organizatorilor în capitala culturală a Moldovei, scriitorul şi eseistul romaşcan Gheorghe A.M. Ciobanu a oferit un regal literar de înaltă ţinută, într-o luare de cuvânt concretizată într-un summum de cultură romaşcană, o exegeză literar-filosofică asupra cărţilor amintite mai sus. Dorinţa omului de a depăşi teluricul, de a transcede bioticul într-o mai mult ca finită existenţă este gândul către care ne-a purtat discursul eseistului Ciobanu. În planul religiei, picturii şi mitologiei dorinţa omului de a fi şi dincolo de vieţuirea temporală a protoplasmei celulare, este concretizată prin credinţa într-o ,,lume de apoi”, ce prelungeşte viaţa prin duh, prin operele de artă care transced vieţii şi poartă numele creatorilor în nemurirea artistică la fel şi speranţa mioriticului cioban care îşi doreşte dac-o fi să mor o nuntă cu stelele universului.
Fragilitatea protoplasmei, determinismul cosmic, existenţial şi uman este duală în concepţia scriitorului Gheorghe A.M. Ciobanu, care a subliniat rolul ,,universului” cerebral, cu toate componentele sale vizibile şi demiurgice cât şi rolul materiei. >>>

Adina Dumitrescu – poesis

râmnice

râmnic & râmnic
vâlcea & vâlcea
râmnicu vâlcea
verde şi peşte taluzuri de flori
apă-ntre palme, petic

fiori din fuioare
izvoare
inimă-n palmă
pe buze
fluturi de pânze

lacrimi de dor
palme trecute
pe obraz
printre poiene
fără răgaz, pârleaz >>>

Titi Nechita – Lumina lumii

S-a revărsat lumina
Şi cerul peste noi,
Se bucură grădina
Şi iarba din zăvoi!

Răsună cânt de slavă
Şi glas de heruvimi;
E soare în dumbravă,
Pe creste limpezimi!

Bat clopote în ceruri
Vestind iertarea lumii,
Învinsă-i moartea pururi
Aşa cum cântă psalmii!

Se veseleşte firea,
Pământu-i luminat,
Tresaltă adormirea;
Hristos a înviat!

Răzvan Ducan – „România moluscă” de Mircea Chelaru

a

Doru Dinu Glăvan- preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, general de armată (r) Mircea Chelaru şi Răzvan Ducan (Tg. Mureş, iunie 2013)

După citirea cărţii domnului general în rezervă, dr. Mircea Chelaru, fost Comandant Corp Armată, fost Şef al Statului Major General, am căutat, pentru început, prezenţa conţinutului în titlu, cuvântul moluscă, atribut atribuit României de azi, ca şi României recente, însemnând „încrengătură de animale nevertebrate, cu corpul moale, lipsit de schelet intern…”. La o primă vedere titlul pare unul nepotrivit, ca să nu zic jignitor, privind starea ţării, însă “la a doua vedere”, ce implică (a implicat) citirea şi analizarea “pe text”, cu argumentele aduse de autor, nu mai este unul hazardat, ci unul îngrijorător de lucid, înspăimântător de realist.
Cartea gândită sub forma a 12 discursuri (12 fiind un număr de echilibru, cu multe semnificaţii religioase şi nereligioase: 12 apostoli, 12 triburi ale poporului lui Israel; la vârsta de 12 ani Iisus a mers la Templu; 12 luni ale anului, etc.) este, după cum spune autorul, în prefaţa ei “mai degrabă o radiografie diagnostic cu toate că are multe dintr-o reţetă de tratament”, care nu încearcă numai să constate, ci să şi explice “de ce s-a ajuns aici”, şi “pentru a-i trezi pe unii din somnolenţa raţiunii…”, în speranţa dislocării inerţiei idioate “a unei aşteptări falimentare”.
Încă de la început autorul se autoidentifică cu poporul român, de la cel “depozitar şi practicantul unor valori de excepţie” la cel care “nu este scutit de defecte majore, de judecăţi în eroare şi comportamente pline de cusur”, etc. Tocmai de aceea expresia “această Românie căreia îi aparţin” este pentru Mircea Chelaru similară coşbucienelor versuri, de a fi “suflet în sufletul neamului”său. De aici grija ca discursul său să fiu unul al atenţiei sporite, al analizelor obiective, dincolo de aprenta subiectivă, al grijii de a nu violenta prin atitudine şi verb ceea ce a slujit “o viaţă întreagă”, prin haina de militară, adică România profundă, dincolo de cosmetizări şi contorsionări, mai mult sau mai puţin voite.
Titlurile propriu-zise ale discursurilor (dincolo de numerotarea lor, ca un antet, de la “Întâiul discurs” până la “Al doisprăzecelea discurs”) sunt tot atâtea laitmotive, în juror cărora, şi în numele cărora, Mircea Chelaru, adună, sortează şi analizează tematic, “starea naţiunii”.
Peste tot în aceste discursuri, deliberat, ca pentru aprofundare, pentru anumite cuvinte cheie sau fraze, autorul foloseşte aldine, “tuşe groase” ce au menirea de a reliefa pilonii reprezentativi în susţinerea ideilor şi judecăţilor. >>>

Valeriu Dulgheru: Gheorghe Ghidirim – Un om cu inimă şi mâini de aur

Daca medicina este ingineria sufletului şi a trupului
atunci Gheorghe Ghidirim este un mare inginer”.

descărcareAcademicianul Gheorghe Ghidirim, mic de statură, însă conştient de faptul că o prăpastie nu o treci cu paşi mici, întotdeauna a făcut paşi mari. Provenit dintr-o familie de ţărani harnici din sud-estul Basarabiei s-a născut la 22 aprilie 1939 în comuna Palanca, plasa Olăneşti, judeţul Cetatea Albă în România Mare. A fost un an de cotitură, un răboj al timpului. La 23 august 1939 la Moscova este semnat pactul supranumit „Ribbentrop – Molotov” şi protocolul adiţional secret (de fapt un pact de reîmpărţire a lumii), la care se hotărăşte soarta bătrânului continent. În acelaşi an, Germania la 1 septembrie şi aliatul ei u.r.s.s. la 17 septembrie încep realizarea protocolului adiţional prin împărţirea „frăţească” a Poloniei. De fapt acesta este începutul celui de-al doilea război mondial provocat de cei doi căpcăuni ai secolului XX – Stalin şi Hitler. La aproximativ un an, la 28 iunie 1940, în baza protocolului adiţional la Pactul Stalin şi Hitler Basarabia este invadată de hoardele sovietice şi ruptă de la sânul Patriei mame. Peste aproximativ o lună, la 2 august 1940, satul său de baştină Palanca devine sat de hotar conform înţelegerii între Stalin şi Hruşciov, cu mari probleme care reapar la suprafaţă după declararea independenţei Republicii Moldova în a. 1991.
Familia Ghidirim a avut 10 copii, trei din ei fiind luaţi de timpuriu la Domnul, iar restul şapte supravieţuind în condiţii foarte grele. Urgiile războiului au trecut ca un vifor peste Palanca şi familia Ghidirim. Colac peste pupăză, într-un moment atât de greu în urma unei boli pulmonare la vârsta doar de 42 de ani în 1943 îi părăseşte subit mama, cei şapte copii (mezinul Nicuşor abia împlinise 4 luni) rămânând în grija tatălui – Petrea Ghidirim. Mai apoi peste întreaga Basarabie a venit foametea organizată de regimul sovietic ca un instrument de îmblânzire a mândrului ţăran basarabean: urma implantarea „raiului” colhoznic în satele basarabene. Dar poate toate aceste greutăţi au modelat personalitatea viitorului academician, ministru, om politic, pur şi simplu om, intelectual şi fiu al Naţiunii Gheorghe Ghidirim. Mai târziu avea să-şi expună viziunea ce se cere de la intelectualitatea de astăzi. „Se cere să aibă mai multă virtute. Şi dacă locul intelectualităţii e în frunte, se cere să învăţăm arta de a deveni stegarii naţiunii” spune maestrul bisturiului. Acesta de fapt a fost crezul de o viaţă al academicianului. Urmându-l cu sfinţenie tânărul Gheorghe Ghidirim prin muncă perseverentă a devenit un autentic intelectual şi un adevărat stegar al naţiunii. Abil la carte, harnic, tânărul Gheorghe a trecut cu brio şcoala primară de 7 ani din satul natal. La dorinţa tatălui, dar sfătuit fiind şi de profesorul de limbă română (moldovenească cum se numea atunci) Simion Şchiopu tânărul Gheorghe îşi continuă studiile la colegiul de medicină din Tighina, absolvindu-l doar pe note de „5”. După tentativa nereuşită de a se înscrie la Institutul de Medicină din Chişinău nu a lăsat mâinile în jos. „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/.Şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s /Cele mai crâncene înfrângeri./ Sunt renunţările la vis” (Radu Gir). Tânărul Gheorghe nu a renunţat la vis. După un an de experienţă ca felcer la ambulatoriul din Tudora, îşi continuă studiile la Institutul de Medicină, pe care-l absolveşte, de asemenea, cu menţiune. >>>

Doina Enea – De Ziua bibliotecarului

Biblioteca „George Radu Melidon” Roman – grafica de Constantin Barjoveanu

Am cinstea să slujesc uneia dintre cele mai frumoase şi nobile profesii – cea de bibliotecar. Am cinstea să fiu unul din paznicii Lumii cunoştinţelor care încearcă să deschidă tuturor doritorilor poarta spre miracolul cuvântului scris. Am cinstea să locuiesc în universul magic al gândului, imaginaţiei, înţelepciunii şi al sufletului– biblioteca. Încăperi coridoare,rafturi cu cărţi, cataloage…Biblioteca. Truditori pe altarul cărţii…Bibliotecarii. Cărţile- subiecte asupra cărora vor zăbovi gândurile noastre, atribuindu-le tonuri şi valori aparte. Pentru că fiecare carte e o lume în sine, plină de substanţă, în care îţi găseşti sălaş, cantonându-ţi propriile gânduri , preţ de o lectură, între rândurile ei. Cartea e izvorul cunoştinţelor, e focul veşnic şi ca orice foc trebuie întreţinut ca să nu se stingă. Biblioteca- un for de comunicare între cititori şi cei care creează sau pun cartea în circulaţie. Carte-bibliotecă-bibliotecar formează un tot inseparabil, un mecanism spre înţelepţire. >>>

Ziua Mondială a Cărţii şi Ziua Bibliotecarului

Această prezentare necesită JavaScript.

Dialog cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe, director al Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu” Neamţ

– Data de 23 aprilie este considerată Ziua Mondială a Cărţii…! Ce semnifică această zi pentru cititorul român şi de aiurea?

– Din 1995 ziua de 23 aprilie a fost decretată de UNESCO drept „zi mondială a cărţii” din dorinţa explicită de a promova lectura, de a sărbători pe autor şi arta scrisului. E un omagiu adus uneia dintre cele mai nobile activităţi umane, aceea a scrisului şi uneia dintre cele mai cu folos petreceri ale timpului, vorba cronicarului, citirea cărţilor. Omenirea a ieşit decisiv din peşteri odată cu apariţia cărţii. Iniţiativa acestei sărbătoriri aparţine spaniolilor care au instituit o asemenea zi a cărţii încă din 1923, în memoria lui Miguel de Cervantes, autorul lui „Don Quijote” care a murit într-o zi de 23 aprilie. Dar data de 23 aprilie înseamnă şi data de naştere a lui William Shakespeare, în anul 1564 şi data morţii a aceluiaşi, în anul 1616.
– În România se sărbătoreşte la aceeaşi dată şi Ziua Bibliotecarului … >>>

Adina Dumitrescu – Naufragiaţi în paradis – actualitate trenantă

Tragicomedia atingerii Edenului din vârful peniţei

-Astupăm concavităţile. Cu vârf!
– Apar convexităţi. Parcă e un antivirus sau un buzdugan cu dinţii tociţi.
-Asta-i acum! …
-Cum să fie?
-Rotund!
-Ca un cerc, scuze, ca un disc, ca o sferă?
-Ca pământul! Ca România, ca Muntele din est!
-Rădăcină semitică, aha, dn!

I

E trecut de miezul nopţii. Trecut bine! Ne găsim deasupra României nu dintr-o eroare de pilotaj a unei nave spaţiale încă neîncercate, ci dintr-o eroare de construcţie. Credem! Plutim în aer fără să ne putem deplasa decât într-o suprafaţă delimitată care după toate calculele aparţin acestei ţări. Tot suntem aici, să tragem cu ochiul la cum petrec românii Revelionul. Toate posturile tv sunt la faza specifică depăşirii unui an şi intrării binişor în altul, fază ce nu iese din tiparul ultimilor ani. Un Revelion datând pe sticlă de la sfârşitul anului 1956. Da, dar ca acela nu mai e cu putinţă, de unul asemănător cu cele la care făcea regia Bocăneţ nici nu poate fi vorba! Românul se uită cu mic cu mare la ceva ce aduce cu paranghelia anilor acestora, cu efectele speciale aducând a nuntă ţigănească de interlopi, cu mirosurile grădinii-n terpene înflorite ca-n laboratorul de lună mai şi-n culorile unui curcubeu suprapus cu ajutorul calculatorului peste alt curcubeu, numai că unindu-se în alt punct al rogvaivului … sand art, ce mai! Pe toate canalele private alături de grupa de prezentatori au început să apară noii cântăreţi folkmanea – stelele şi regii neîncoronaţi ai ecranelor şi scenelor. Smokinguri, papioane negre sau în culori ţipătoare, pantofi de lac şi sudoare de cântăreţ îmbuibat. Cel mic şi mai mult lat decât lung are freza gelată, ghiul pe un deget de cremwurst şi dorinţa încă nepotolită să cânte o arie dintr-o operă. Se plimbă printre animatoare românce cu iz de Rive gauche Y.S.L. suprapus naturelului de Brăila. Sunt înalte, au măsuri standard şi adăugiri botulinice, silicon şi apă distilată injectată pe ici pe colo, să dea ca la cinema pe covorul roşu. Steaua show bitz-ului, tânărul în cămaşa roşie pipăie-n ritm fesele fetelor. Zâmbete. Nimeni nu pare lezat, toată lumea e mulţumită, ei că-şi fac iar intrarea în lumea „bună” a ecranului, ele că sunt băgate în seamă de grămada „fără număr, fără număr” pe care o au la vedere. Zapezi. Idem … Zapezi! Pe niciun canal românesc nicio poantă, nicio sclipire! Închizi şi arunci telecomanda exact ca românul cu scaun la cap. Laşi televizorul şi o iei hai-hui. >>>

George Petrovai – Creştinismul românesc oglindit în fapte şi dovezi istorice

1. Latina – limba creştinismului strămoşesc
Se ştie prea bine că de multe ori excesul de zel în susţinerea cu orice chip a unei cauze, devine aproape la fel de contraproductiv ca şi dezinteresul total manifestat faţă de aceeaşi cauză. Cam aşa stau lucrurile cu mult dezbătuta problemă a originilor creştinismului românesc: a fost un creştinism de sorginte latină (apuseană), după cum susţin bisericile aparţinătoare acestui rit, ori unul de influenţă orientală (grecească), aşa cum afirmă cu îndârjire teologii şi istoricii ortodocşi?
În perioada interbelică, prin trăirism şi gândirism – două curente filosofice de intensă orientare mistico-religioasă, s-a ajuns la excese, şi de aici la inevitabile derapări privind rolul credinţei ortodoxe în viaţa spirituală a poporului român. Filosoful Nae Ionescu, unul dintre corifeii trăirismului, n-a ezitat să pună semnul de egalitate între românism şi ortodoxism (Roza vânturilor, pag. 205)! Cunoscută fiind predilecţia trăiriştilor înspre cultivarea paradoxului şi contradicţiei, pentru un logician de talia lui Nae Ionescu era un simplu exerciţiu de rafinament să-şi etaleze rigoarea argumentaţiei în arcuiri ale demonstraţiei peste sofisme subtile, aşa cum altădată a reuşit performanţa teoretică de-a separa oile de capre, adică pe românii neaoşi de bunii români!
Cu toate că ideile trăiriste n-au fost exprimate într-o formă logică sistematizată, de data asta, în folosul doctrinei promovate, era necesar ca din premise vag formulate şi intenţionat menţinute în ceţurile îndepărtate ale istoriei, să derive o concluzie ciclică şi persuasivă, prin raportarea subtilă a logicianului la psihologia românului. Adică un mod convingător de validare a unei concluzii bazată pe argumente perfect logice din punct de vedere formal, dar extrem de discutabile în ceea ce priveşte conţinutul lor ştiinţific.
După cum afirmă cu tărie nu numai marii noştri istorici laici: A.D.Xenopol, Nicolae Iorga ş.a., ci şi profesorii de la facultăţile de teologie ortodoxă: Ioan Lupaş, Nic. Dobrescu, Ştefan Mateş, I.Mihăilescu etc., românismul şi creştinismul au fost fenomene concomitente! Prin urmare, se subliniază răspândirea creştinismului în forma sa originară, iar nu în varianta sa ortodoxă de mai târziu, aşa cum s-a cristalizat şi apoi s-a impus în comunităţile româneşti – deja creştinate! – de la nordul Dunării, practic din întreaga Peninsulă Balcanică.
Desigur, n-ar mai fi nimic de comentat dacă Nae Ionescu s-ar fi mulţumit să afirme că ortodoxia, prin influenţă bizantină şi slavo-bulgară, a devenit îndeosebi după marea schismă din 1054, credinţa majorităţii românilor. Faptul acesta nu mai are nevoie de demonstraţii logice, întrucât este pe deplin dovedit de rezultatele recensămintelor efectuate în decursul timpului. Evident, se poate îndelung discuta pe marginea rezultatelor comunicate de unele recensăminte, mai ales pe marginea celor efectuate în perioada comunistă, care, după cum este bine cunoscut, s-a specializat în falsuri, intoleranţă şi egalitarism sterilizant…Dar nu, Nae Ionescu ţinea morţiş să demonstreze peste capul dovezilor istorice, cum că ortodoxia este singura credinţă cunoscută şi acceptată de români, ba mai mult, afirmă că – lucru, de altminteri, foarte grav pentru excesele şi intoleranţa degajate de presupusa demonstraţie – cine nu este ortodox, n-are cum să fie român! Adică, în consens cu logica naeionesciană, nu pot fi consideraţi români nici strămoşii noştri ce-au cunoscut creştinismul în limba latină încă înainte de retragerea aureliană, nici cei de mai târziu, când avea loc marele şi profundul proces de formare a poporului şi a limbii române. Fireşte, o absurditate!… >>>

Mihai Horga – Dor de Iaşi

Motto :
„Mi-e dor de clopote ce bat
Hora Unirii, la Palat
Mi-e dor, Mihai, de al tău tei
Strașnic păzit de patru lei”

Mi-e dor de bujorii de-acasă
Mi-e dor de caisul în floare
De umbra de nuc, răcoroasă
De vișine dulci-acrișoare

Mi-e dor de căsuța cu prag
Tocit și călcat de papuci
Din care-admiram Iașul drag
Păzit de cupole cu cruci >>>

Marian Hotca – Poeme Pascale

Marian HotcaÎnviere

Sub arbori
încătuşaţi în pietre,
aripile păsărilor
încă mai bat îngreunate
de şoapta închisă
a pământului.

Cântă un cioc
vibrând în copaci,
iar flori însetate
beau din ciocul
păsăresc
cântul decojit
al primăverii. >>>

Emilia Ţuţuianu – Rugă

…,,O, Doamne…apropie-te, vino
Un strop din a Ta iubire să-mi dai,
De noaptea cernită să mă scapi,
Umbra alungând, Lumina să-mi dai…”

Invierea Domnului
                                                    

Sifora Sava – Îţi mulţumim!

Îţi mulţumim !
C-ai ascultat
Porunca cea divină
Şi-ai coborât la noi
Mântuitorule lumină !

Îţi mulţumim !
Pentru Icoana MAMĂ
Ce te-a născut în iesle
Smereniei poveste. >>>

Mihai Horga – Patimile Mântuitorului

Născut din Duhul cel Sfânt
Și din Maria Fecioară
Ai coborât pe pământ
Să vezi oamenii cum sânt
De tatăl Ceresc jertfit
Să îi salvezi-ai venit
Prin fapte și vorbe bune
Ai vrut să îndrepți o lume
12 apostoli-un sobor
Ai adunat din popor
În Iordan te-ai botezat
Și pe noi ne-ai creștinat
Iar în Cana Galileii >>>

Adina Dumitrescu – versuri

denie

de treci porţile
se deschid braţele
candelabrului
copacului vieţii
luminat.
dispărute mormintele
oasele
de sub crucile
cunoscute
urcă şuviţe de suflete
povestind
pe şoptite
durerile
aşteptările şi încuviinţările >>>

Profesorul Gheorghe A. M. Ciobanu

Gh.A.M.CiobanuViaţa cetăţilor şi a locuitorilor lor este de obicei marcată de zbaterile obişnuite ale zilelor care trec nelăsând nici urme, nici semne pe pânza vremii. De aceea doar Dumnezeu mai ştie numele atâtor oraşe care au apărut, au ars un timp în flacăra vieţii, apoi au dispărut în neantul uitării ca firele de nisip ale deşertului spulberat de vânturi. Din când în când, însă, în agora câte unei cetăţi apare un om, un simplu om, aşa cum au mai fost poate până atunci mii ca el, care, însă, prin vocea sa marchează definitiv identitatea ei în istorie. El reprezintă quintesenţa valorilor şi aspiraţiilor, sublimând într-o formă profund identitară cultura locului.
În micul nostru oraş cu nume de imperiu antic avem şansa de a avea printre noi un concetăţean care ne-a dat şansa la neuitare. Zilnic, de nouăzeci de ani, micuţa umbră a profesorului Gheorghe A.M. Ciobanu se strecoară timidă pe străzile pline de amintiri, printre clădiri şi oameni, ca un memento perpetuu al întâmplărilor, viselor şi năzuinţelor unei urbe aproape milenare. Un secol de istorie, un secol de viaţă cu Profesorul a fost şansa pe care ne-a dat-o Dumnezeu să ne cunoaştem şi să ne regăsim. A fost şansa de a nu ne pierde identitatea culturală într-o lume prea uşor dispusă la a renunţa la valori pentru a se amorfiza într-un neant existenţial numit modern mondializare. Poate profesorul nostru drag n-a încercat decât să facă ceea ce ştie mai bine: să ne crească, să ne înveţe, să ne ajute să iubim ceea ce contează cu adevărat în viaţă. Tocmai acest lucru simplu, dar făcut în mii de feluri a fost ceea ce aveam nevoie într-un secol chinuitor şi sărac, ajutându-ne să nu ne pierdem creativitatea şi identitatea. >>>

Centenar dr. Gheorghe Iacomi (1914 – 2014)

dr. Gheorghe iacomiUn moment de răscruce, de mare importanţă pentru sănătatea întregii zone a Văii Muntelui, îl reprezintă anul 1948 când, adoptând modelul sovietic, Facultatea de Medicină şi Farmacie din cadrul Universităţii din Iaşi devenea Institutul de Medicină şi Farmacie. Un grup de tineri specialişti, dornici de afirmare, convinşi că le va fi destul de greu să răzbată în ierarhiile didactice, dominate de propriile legi şi obiceiuri, părăseau viaţa mai comodă a clinicilor universitare pentru a forma o adevărată echipă în Spitalul Piatra Neamţ.
Iniţiatorul acţiunii a fost, fără îndoială doctorul Gheorghe Iacomi, născut şi crescut la Piatra Neamţ, muntean prin excelenţă, mai ataşat de natură de cât de asfaltul Iaşiului, iar argumentul major l-a constituit existenţa unei clădiri spitaliceşti, încă din anul 1935, “opera cea mai monumentală de gospodărie publică ce s-a înfăptuit între graniţele judeţului nostru”, aşa cum sublinia presa vremii. Clădirea era bine amplasată la poalele muntelui Pietricica, fusese construită sub domnia Regelui Carol al II-lea şi ministeriatul doctorului Costinescu, ministru al sănătăţii, începută în anul 1934 şi terminată în 1935, aşa cum este atestat pe placa de marmură a peretelui frontal al clădirii, dar era puţin folosită.

lacul-izvorul-muntelui
>>>

Patriarhului literelor romaşcane, profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu, la împlinirea vârstei de 89 de ani

Gânduri si sentimente prilejuite de o aniversare

D-l profesor Gh. A.M. Ciobanu mi-a fost profesor, ulterior mentor, fiind și apropiat sufletului meu. Cu prețuire şi recunoștință exprim gânduri şi sentimente, acum, la aniversare. Instrucția, o structură şi conștiință aparte, o curiozitate continuă în cunoaștere, exigent cu sine în a fi autodidact, probitatea sa moral-intelectuală au condus la erudiție. Este, cred, un Pantagruel pe care părintele, zidind, în cazul nostru, l-a sfătuit: ,,nimic să nu-ți fie necunoscut”, devenit precept al cunoaşterii renascentiste. Interesant, uimitor chiar, în formația d-lui profesor Ciobanu, teoria evoluționistă şi cea creaționistă apar ca două organisme într-o perfectă simbioză, lumescul se împletește cu cosmicul, tradiția armonizându-se cu inovația. Ascultându-l pe vorbitor, care întotdeauna are o inspirație fecundă, o exprimare debordantă, remarcăm că este novator în arta cuvântului şi a muzicii, care solicită, îmbogățeşte şi uimește. Deși accesibilă, fraza cu asocierile sale unice, metafora fiind omniprezentă, unică si inimitabilă cere, să recunoaștem, o anumită instrucție din partea auditoriului. Deseori am asistat la adevărate prelegeri-lecții de estetică şi filozofie de arte plastice şi muzică, ale unui eseist de excepţie, un spirit liber, dezinvolt; cum ar spune d-l profesor ,,un cioban mioritic ce doinește într-un continuu acord cu muzica sferelor” spațiul cosmic fiind deseori cadru de referință. >>>

Mariana Gurza: Un vis poate deveni viață, iubire, speranță! Într-un cuvânt, Radio prodiaspora

Motto: “Poţi să cutreieri lumea toată şi să te minunezi de rezultatele civilizaţiei, dar nimic nu-i mai fermecător decât călcâiul de pământ pe care te-ai născut.” (Vasile Alecsandri).
La multi ani, Radio ProDiaspora! Un radio de “vis”, unde iubirea și speranțele ajung la românii de pretutindeni.
Un radio născut din “dor”, pentru cei care dintr-un motiv sau altul au ales alte meleaguri. Indiferent de loc, dragostea pentru pământul natal este de neînlocuit.
aDoamna Ecaterina Cîmpean a înțeles acest lucru și cu multă jertfelnicie a reușit să adune românii risipiți în lume pe undele postului. Un proiect îndrăzneț ce începuse în urmă cu cinci ani.
Robert Landmann din Germania și Ecaterina Cîmpean din România și-au implinit visul!
M-am regăsit în acest cerc select plin de românism cu oameni frumoși ce știu prin diversitate și cu mult suflet să ne ofere un zâmbet, să ne apropie virtual, trăind clipe unice.
Adevarați promotori culturali, luptători pentru păstrarea unității românilor de pretutindeni, și a tradițiilor românești. Este esențial pentru orice român să lupte pentru păstrarea identității Neamului Românesc, oriunde s-ar afla, într-o lume globalizată. Avem comori inestimabile care, sunt promovate de acest post cu generozitate. Redactori, ascultatori aduc noutate prin tot ceea ce intreprind și simt. >>>

MAria RUgină: O carte – strigăt: Exerciții de echilibru, de Tudor Chirilă

Personajul principal – VIAȚA ÎNSĂȘI, cu multiplele-i fațete, capcane,înălțimi și abisuri. De pe copertă, te privește în ochi –chezășie a forței afirmațiilor, trecute prin propria trăire – actorul, muzicianul, compozitorul și producătorul Tudor Chirilă, cunoscut și îndrăgit de toate generațiile încă prezente. O călătorie spre, între și prin IUBIRE ȘI LIBERTATE, pe cât de dramatică, pe atât de surprinzătoare și clăditoare de sine.
,,Ești singur în vârtejul suferinței tale și, dacă vrei să ieși, trebuie să tragi aer în piept și să te scufunzi până se sfârșește. Mai degrabă, iubește-o până când iubirea-ți se face apă și se scurge prin toți porii. Iubește-o în absență. Va fi ca și cum te-ai arunca de nebun într-un zid, de sute, de mii de ori. Neclintit, zidul îți va rupe oasele, pielea ți-o vei zdreli, îți vei sfâșia hainele, până când te vei fi prelins în patul de la poalele lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca după un coșmar, pe care vei încerca să-l rememorezi. Soarele dimineții nu-ți va da timp și vei uita. Cu fiecare zi care va trece, vei mai fi uitat puțin câte puțin… Vindecă-te singur. E tot ce poți face pentru tine.”
Acesta este, de fapt, mesajul cărții. Metafora VIAȚĂ-ZID îți cere imperativ, neavând alternativă, exercițiu continuu pentru a rămâne, voință pentru a încerca, echilibru pentru a cădea în picioare. Marea și justificata putere de a fi, prezentă pe toate paginile, țâșnește, precum gheizerul, din străfundurile alcătuirii bărbatului Tudor Chirilă.
O sete neostoită de cunoaștere, de înaintare, de abordare și înfruntare a obstacolelor, conștient, în același timp, de riscuri, pierderi și dezamăgiri. ,,Natura-mamă duce o singură luptă: împotriva limitelor” – limita de timp (,,Timpul se retrage din viețile noastre”), limita de comunicare (,,Vorbim mult și ne înțelegem din ce în ce mai puțin”), propunând chiar o restrângere reglementată a numărului de cuvinte (21) admise, alese de fiecare – ca osatură a spiritualității proprii. ,,Haosul cuvintelor”—simte autorul – provoacă ,,degradarea omului”: ,,oamenii nu mai gândesc ce spun”. >>>

Sifora Sava – versuri

Mă bucur !
Mă mir !

Mă bucur !
că exiști în univers.
Mă mir !
Cum ai creat pentru
„Tera“ un soare !

Mă bucur !
Că lacrima ce-o șterg nu moare. >>>

Adina Dumitrescu – Pacea lumii

                                                           Poetului George Anca (70 ani) –La mulţi ani! –

Ca pe scoarţa cerebrală desfăşurată, becuri se-aprind, becuri se-ascund după lanuri mănoase,
şi se sting pe vecie, lăsând necolorate, pălite, treptele templelor lui Sargon
şi-al ţinutului dintre Tigru şi Eufrat. Mesopotamia împărţită, întregită, a devenit Babilon.
Apoi degetele rămase-n bazalt, din mâinile lui Hammurabi descifrează popoarelor propriul cod,
deschid canale, capete de pod, ridică fortificaţii şi le-mpreună, închinându-se regelui soare Samas. Becuri se-aprind, iar pălesc, altele neaprinse-au rămas,
noi grădini suspendate poartă florile lumii aninate-n ciorchini,
falii, dealuri şi stânci iau contur din suspin de femeie persană,
flori de vise parfumate, exotice, doruri şi dorinţe emană,
stăpânind tot pământul.
Din desiş de tufiş feţe noi, neştiute se-arată purtând semnul războiului.
Iar se-aprind şi se sting becuri multe. După doruri şi lupte, au rămas filamente,
bucăţi rupte din ziduri şi însemne descifrate pe sub pante de munte.
Prafuri negre şi roşii vin acum din Egipt ‘naintând înspre maluri de Nil,
iar se-aprind şi se sting becuri multe. De pe Ind, arieni îşi cântă carele, coborând Gangele.
N-ajung lacrimi să cuprindă înălţări şi-nchinări înspre zări,
n-ajung braţe din coarnele lunii să cuprindă ofranda şi jertfa în vârtej de-nchinări,
soarele să le aprindă cinstind, pomi şi păsări şi floare-n serbare să ridice, să venereze,
să le-nalţe spiritului suprem, minţii treze. Mintea trează! Ghemul făcut, desfăcut, deşirat, e cunoscut şi lăsat peste maluri şi dealuri, în mişcare de voaluri, ca o limbă vorbită.
O sanscrită incită la controverse…limbă moartă sau limbă încă vorbită?
Se zvoneşte, se vorbeşte despre bogăţiile Guptei……se aprind beculeţe. >>>

Titi Nechita – Singur dorul…

Dorul umblă singur şi mâhnit pe zări
Răscolit de apa zecilor de mări,
Iar toloaca-i tristă, casele pustii
Şi cei dragi plecat-au către veşnicii.

Turle de biserici taie răsuflarea,
Ierburi necosite au ascuns cărarea;
Prin grădina casei cresc acum pustiuri,
Dorul rătăceşte pe tăcute drumuri!

Tristă mi-e fiinţa, sufletul flămând
Şi mă-ntorc adesea spre pridvor cătând,
Dar în poarta casei plânge-un pui de cuc
Tot privind cu jale crengile de nuc! >>>

Mihai Horga – versuri

Credinţa

Fără credinţă-păzite
In cutia craniană
Gândurile-s răvăşite
Au mişcare browniană
Fără credinţă
Eşti doar-fiinţă
N-ai liniştea
Interioară
Nu prea iţi vine
Apa la moară
N-ai spor!
Al tău interior
Nehotărât >>>

Octavian D. Curpaş – Dan Isăcescu: Visul francez sub zgomotul roţilor de tren!

TrenFranta2Odiseea lui Dan Isăcescu şi aventura lui franceză este imposibil să nu te captiveze, mai ales, dacă relatarea o face prietenul meu Mitică Sinu (Phoenix, Arizona). Povestea lui nu este una obişnuită. Modul în care reuşeşte să părăsească România este unul ieşit din tiparele acelor timpuri: Dan Isăcescu trece graniţa între roţile unui tren de marfă! Isăcescu va respira aerul libertăţii într-o lume nouă în care continuă aventura începută pe un vechi peron de gară şi trăieşte din plin fiecare clipă a vieţii sale, ca şi cum ar fi ultima.
Compartiment de lux spre Occident – curaj şi inventivitate!
Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca un adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris. Speriat de ceea ce se întâmpla în ţară, tânăr, inteligent, cu o minte inventivă şi ispitit mereu de lumea liberă, occidentală, lui Dan Isăcescu i-a venit o idee: ce-ar fi să vadă dacă trenul n-ar fi mijlocul prin care ar putea părăsi ţara? A studiat cu atenţie potenţialul mijloc de fugă, şi ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai bună pentru a-i servi drept compartiment. „Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să stau acolo, în condiţii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul făcut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care şi-a confecţionat-o până în cele mai mici detalii, cu mare atenţie, Dan Isăcescu reuşeşte să ajungă la Paris.
„Eu am venit din Franţa, dar să nu spui la nimeni!” >>>

Virgil Răzeşu – Identităţi …

Virgil RazesuNu cu multă vreme în urmă, Minodora Ursachi şi Editura Muşatinia din Roman, ne-au bucurat nevoia de frumos şi cunoaştere, oferindu-ne o realizare de excepţie, „Identităţi artistice la Roman”, lucrare care depăşeşte limitele unei antologii sau ale unui dicţionar de autori.
Cinstind vorbind, odată ce ai cartea în mână şi o întorci pe toate feţele, devine firească dorinţa de a-ţi exprima satisfacţia pentru reuşita editorială, aspectul general şi greutatea ei (la propriu), prilejuind prima constatare că s-a folosit o hârtie de foarte bună calitate. Confirmarea vine imediat ce începi a răsfoi cartea, numeroasele reproduceri alb-negru şi color beneficiind de o realizare apropiată de fotografie, pe suport lucios, care le pune în valoare, conferind întregului tom valoarea demnă de conţinut, pentru care „Muşatinia”, casă editorială de calitate, şi directoarea acesteia, Emilia Ţuţuianu, au dreptul deplin la felicitările şi recunoştinţa noastră.

Identitati artistice la Roman.. >>>

George Petrovai – Cuvinte-ncumințite (Pilule fără efecte secundare)

37.Este de mirare insistenţa cu care omul caută raiul, făcându-se în acelaşi timp tartorul poftelor sale.
*
38.Inima omului – terenul de neîncetată confruntare dintre rai şi iad.
*
39.Raiul – inima eliberată după evacuarea necurăţeniei pentru tulburarea liniştii interioare.
*
40.Până şi în grădina Edenului mărul era la mare cinste. Astăzi, întrucât merii din grădinile românilor s-au uscat, aceştia se dau în vânt după cojile edenice.
*
41.Preocupaţi până la obsesie să-şi trăiască clipa, oamenii irosesc marile unităţi ale timpului şi devin ridicoli în faţa eternităţii.
*
42.Prin vrerea divină, întreaga existenţă umană este marcată de două mere: Mărul furat din grădina Edenului şi mărul căzut în grădina ştiinţei lui Newton.
*
43.Omul aleargă spre viitor fie urcat în şaua verbului a şti, fie în şaua verbului a avea.
*
44.Ciclul obligatoriu al vieţii: Nici un om nu se naşte învăţat, însă cu toţii mor neştiutori!
*
45.Deşi toţi oamenii sunt încătuşaţi fără milă de timp, doar nemuritorii pot să le spună compoziţia chimică a aliajului din care-s turnate cătuşele şi locul unde se află cheia pentru deschiderea lor.
* >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Cântul viorii

Prin cântul viorii
se-aude lacrima viselor.
Cântă vioară, cântă-ţi
tânguirea inimii!

Prin glasul ei
suspină adânc sufletele
care nu au atins stelele cerului lor.

Plânge vioara, plânge uşor,
cum plânge cerul
din ochiul paradisului,
cum plânge ploaia
mărgăritare lângă crucea răstignirii,
cum plânge râul
ce-şi poartă florile durerii,
cum plânge salcia albastră la mal,
cum plânge, în liniştea rotundă a nopţii,
cântecul roşu al păsării captivă între ramuri,
cum plânge vântul galben
peste nisipul deşertului. >>>

Ion Ionescu-Bucovu – „Cuvinte-ncumințite” de George Petrovai

George Petrovai din Sighetul Marmației este un om de spirit. Cuvintele lui încumințite fac deliciul cititorului. Autorul scrie poezie, articole de ziar publicate prin diferite ziare și reviste, eseuri despre filozofia culturii și religiei și chiar proză. Și le scrie cu talent, are o cultură filozofică și filologică solide. Cele 782 de sentințe din carte sunt tot atâtea perle șlefuite cu grijă de autor. Am putea să spunem că această carte are plecarea din „Povestea vorbei” antonpannească sau în „mușatismele” scriitorului Mușatescu.
De la Aristotel și Platon încoace s-a cam spus despre tot și toate până astăzi. Cu asemenea sentințe au apărut dicționare cu citate, unele chiar comentate. Ele își au originea în proverbul și cimilitura populară, în zicala scurtă și plină de înțelepciune. Domnul George Petrovai le trece însă prin mintea lui ascuțită și le dă o altă strălucire. El scrie despre orice: despre femei, despre gelozie, despre fericire, despre om, despre speranță, despre rai și iad, despre prietenie etc. Comentează texte din Aristotel, din Heidegger, din Nietzsche, Cioran și Țuțea, trecându-le prin interpretarea lui. Domnul George are o minte ascuțită, sențințele lui sunt scurte și pline de înțelepcine. Acest fel de scrieri face parte dintr-un gen literar mai rar care place publicului cititor. Folosește comparația scurtă, metafora, antiteza, epitetul sclipitor, care toate dau un plus de strălucire acestor „cuvinte-ncumințite”. Dacă le căutăm originile le găsim și în alte asemenea lucrări scrise altfel. Să luăm ca exemplu „Nu moarte-n sine e cumplită, ci veșnicia ce urmează ne-nspăimântă” pe care o găsim și la Coșbuc: „Nu de moarte mă cutremur/Ci de veșnicia ei” >>>