Rodica Mureşan: Poezia ca mod de supravieţuire – Alexandru Spătaru

Poet pentru care versul este mereu rezultatul învolburărilor reflexive, Alexandru Spătaru combină în poezia sa solemnitatea cu înfiorarea, austerul cu afectivul, realitatea convulsivă/ traumatizantă cu reveria voluptuoasă, într-o transcriere lirică lucidă şi copleşitoare, pe un ton uneori ceremonios şi reţinut, alteori patetic ori meditativ. Scrisul i se confundă astfel cu propria fiinţă şi devine aproape un gest tautologic, singurul său scop rămânând acum acela de a intra în relaţie de empatie cu structura intimă a cititorilor săi, fapt constatat încă din textul ce deschide volumul de faţă, aşezat drept scurtă şi concisă „predoslovie” către cel pe care nu numai că nu doreşte a-l ignora, dar chiar îl face părtaş la vibraţia lirică virtuală a volumului Delict de speranţă: „îţi caută o carte simţirea/ cea mai

spătaru

Alexandru Spătaru

dinăuntru,/ nădăjduind o întâlnire/ în rezonanţă…” (Cititorule). Aşadar, eul liric are în vedere reacţiile subiective ale unui lector cu o existenţă evazivă ca o justificare a textului şi a intenţiilor poetice, mereu pândite de riscul erorii sau al arbitrariului. Orgoliu poetic exacerbat?!… „Personajul” acesta fictiv şi liric, circumscris prin urmare volumului şi care nu poate opune rezistenţă manipulărilor eului poetic, nu mai poate fi o maşină de construit sensuri, conotaţii şi ipoteze pe care să i le ofere apoi textului, pentru că toate acestea îi sunt deja oferite. Prin urmare, cititorul va deveni „pseudonimul” eului poetic, limitându-i-se astfel propria subiectivitate prin împărtăşirea iluziilor, a eşecurilor, a dorinţelor şi a visărilor acestuia. În aceste condiţii, se pune justificata întrebare: mai construim/producem sensul sau doar trebuie să-l descoperim pe cel deja depus de eul liric?…
spataruDincolo de această dilemă, descoperim însă plăcerea lecturii şi „portretul” interior, spiritual, al poetului Alexandru Spătaru, recules şi abstras din spaţiul real în cel al contemplaţiei liminare, revelându-şi trăirile în radiografii lirice generate de o confruntare permanentă cu semnele trecerii, ale timpului şi ale morţii ce se strecoară insidios în făptura supusă finitudinii: „Desigur, importantă este/ culegerea de informaţii/ despre ieşirile/ din scenă, programate,/ ori întâmplătoare/ – a se citi fatale.// Însă părerea dominantă/ a interpreţilor e că-s/ deficitare scenariul şi regia/ şi-s superflue orice/ alte comentarii” (Precum prevede rolul). Regăsim, aşadar, aceeaşi fascinaţie a explorării profunzimilor eului şi a dinamicii propriilor trăiri, chiar dacă într-o confesiune solemnă, de o anumită neutralitate, compusă mai degrabă din aluzii şi reverberaţii afective care trimit în cele din urmă cititorul spre referenţialitate. Deşi nu este evidentă, o tristeţe metafizică domină universul poetic marcat de nedesăvârşirea condiţiei umane: „Cine-şi mai aminteşte/ c-am apărut în sânul/ apelor primordiale,/ că prin predestinare/ avem o libertate absolută/ a mişcării în toate sensurile/ şi, mai cu seamă,/ în adâncime?!// De ce să acceptăm/ precara existenţă/ într-o matrice temporală/ cu un final necunoscut?!// Să ne desprindem imediat/ de timp!!!” (Să ne desprindem de timp!) Desprinderea, ieşirea din timp este un gest care nu doar dezindividualizează, nu se mântuie doar de răul ontologic, ci are conotaţii simbolice evidente, salvând lumea cu statut de precaritate şi supusă disoluţiei pentru ca astfel să-şi poată găsi sensul, justificarea şi legitimarea existenţială. Cum se vede, în enunţarea sa, ideea nu conţine vreo doză de încrâncenare, pentru că stilul poetic sec nu trădează şi convulsiile proprii unei astfel de teme, nu trădează drama, contrastele/contorsionările sufleteşti ori zguduirile gata să rupă fiinţa de această lume. Tonul rămâne moderat pentru că o asemenea poezie se naşte din crize şi angoase pasagere, oglindind îmbinarea armonioasă dintre fizica şi metafizica trăirii, a tristeţii îndeosebi, motiv pentru care avem de-a face aici cu un mare rafinament al rostirii simple, aproape cu o acceptare a deşertăciunii oricărui lucru: „Uscăciune,/ totul acum e uscăciune!/ au strigat înfricoşate,/ deshidratate,/ şi umbrele, ignorându-i/ pe cavalerii înfierbântaţi,/ incapabili să se vadă/ în întunericul lor c-au ajuns/ nişte vreascuri uscate.” (Uscăciune, uscăciune!) O nelinişte, o nemulţumire permanentă pare să-şi arate mereu chipul printre versuri, deşi poetul încearcă a o potoli sau măcar n-ar vrea să o recunoască. Introvertirea e dureroasă, dar devine un mod de supravieţuire acceptat cu un scepticism clar, deşi fără a fi clamat ostentativ, dar cu câteva semne evidente ale crizei, cum ar fi refugiul în aluziile mitice: „Maestrul ţesător,/ păianjenul mereu flămând/ şi-a terminat lucrarea/ în jurul inimii, aleasă pradă./ I-a prins aripa-n pânza ucigaşă.// E ţesătura trainică,/ dar inima pe care o pândeşte/ nu are vreme să se-oprească/ şi nici măcar să simtă/ zbaterea-n strânsoare.// E vizitată acum/ de inima universală./ Bat împreună în rezonanţă” (Gene-roasă, inima). Evitarea patetismelor şi „devitalizarea” aceasta îmbracă la un moment dat forma unei înfruntări agonice sau măcar resemnate a cotidianului, eul poetic asumându-şi cu sobrietate şi gravitate destinul şi realitatea în care îi este dat să vieţuiască. De aceea, trăirea lucidă şi dezamăgi-rea nu vor îmbrăca forme acute, poetul rămâne vizibil preocupat ca acestea să fie permanent cenzurate, doar şoptite/spuse cu o aparentă lipsă de afectare, toate vizibile în austeritatea spunerii şi imaginilor. De altfel, însuşi mecanismul scrierii va fi deconspirat în poemul În transă, poetul mărturisind că „toate ce mi se întâmplă/ le strâng cu limpezime/ în însemnările cotidiene./ Când ies,/ orice înţeles s-a şters.// Totuşi, rămâne/ ceva esenţial:/ mă uit cu ochii închişi/ prin notele de drum/ şi intru iar în transă” … Poate că refuzul tumultului şi al convenţiilor poetice (chiar şi atunci când vorbesc despre sfârşitul lumii şi renaşterea acesteia!) este o altă formă de penitenţă, din discursul poetic auster reţinându-se doar aburul ce se ridică din interogaţii, concepte şi metafore obscure: „Vom traversa/ un gol de existenţă,/ o probabilitate scrisă/ în legea atotcuprinzătoare;/ poruncă neînţeleasă.// Se va uita./ Vor mai adeveri/ legendele, că trebuia/ să se împlinească.// Vom reveni/ pe traiectoria prestabilită./ Ne-or reprimi cu drag/ materia şi energii subtile,/ familiare, originare,/ sânuri materne,/ în dimineaţa/ ce se apropie, trimisă/ de perpetua renaşte-re.// Se va opri în fiecare,/ să-şi lase zorile/ ce vor aprinde iară/ candela speranţei/ şi leac de rouă să vă lase/ să stingă fierbinţeala/ nopţii de coşmar.// Să vă găsească acasă!” (Va trece). Chiar cu riscul de a părea anacronic, Alexandru Spătaru optează pentru acest tip de discurs simplu (care va refuza exhibarea sinelui, asumându-şi rolul „damnatului”) şi pe care îl va cultiva cu obstinaţie în toate cele trei secţiuni ale volumului (intitulate sugestiv Însemnări din mişcare, Semănături de urme şi Din eternul Genesis), deoarece ştie că poezia sa are o altă misiune, aceea de a mântui. Voluptatea suferinţei şi a singurătăţii poate fi acuzată de inconsistenţă din cauza ispitei unei exprimări timide, a lipsei acelui orgoliu insurgent cu care le clamează alţi poeţi contemporani, însă această ipostază aproape umilă se explică printr-o atitudine autocontemplativă ce pare a spori intensitatea/dramatismul trăirilor sub masca afişată voit: „Sunt gând şi sunt/ idee în trecere şi eu./ Dar las o urmă./ Ar fi absurd să cred că e/ indestructibilă, de vreme ce/ o încredinţez nisipului,/ chiar şi atunci când/ mi se mai întâmplă/ s-o încrustez în piatră.// Când mă voi scufunda,/ obrazul apei se va acoperi/ cu valuri de mâhnire./ Neîncrezătoare, vor alerga/ spre maluri, să mă caute.// Şi-atât vor scormoni/ nisipul timpului/ şi-l vor amesteca, până/ vor şterge orice mărturie./ Sau sunt predestinat/ să fiu şi urmă în trecere?” (Urme). Starea aceasta de criză nu are nimic eroic, dimpotrivă, e foarte comună; dar asta nu o face mai puţin dureroasă într-un cotidian de o agresivitate nesângeroasă, cu atât mai perfidă, cu cât este mai ascunsă. Poetul lasă vederii neputinţa, însă aceasta nu înseamnă abandon ori amuţire, în cazul de faţă având de-a face, cum am mai semnalat, cu un mare rafinament al rostirii simple, deşi poezia e fărâmă din propriul trup, e risipire de sine, iar poeţii în timpuri delirante (ca şi filosofii), prin puterea întemeietoare a cuvintelor contaminate de semnificaţiile logosului divin, sunt un alt fel de (re)creatori de lumi. La un moment dat însă, poetul pare să nu mai fie convins de necesitatea acestui act al restaurării lumii prin creaţie poetică („scrierea cu sine” despre care vorbea şi Nichita Stănescu), deşi procesul se confundă cu propriul destin sau devine mărturia unui trup şi a unui timp: „duhuri ale pustiurilor,/ ce ardeţi tot ce-atingeţi,/ autocraţi pe tronuri de nisip,/ fără supuşi;//[…]// sunteţi dintre aceia/ cu o viaţă singulară, amară,/ una din părţile existenţei./ Vai de voi!”, ulterior însă viziunea se va schimba radical, conştientizând rolul poetului, al conştiinţei treze, al spiritului lucid, care păstrează echilibrul ontic al lumii: „Fiţi binecuvântaţi,/ în lipsa voastră, cumpăna lumii/ s-ar dezechilibra; mişcarea Terrei/ s-ar petrece în jurul unei/ jumătăţi de axă” (Filosofia în peşteri). Respiraţiile lirice existenţiale de până acum se completează cu o nelinişte apăsătoare orientată spre dorinţa de a cunoaşte sau de a fi „ales” („O! Doamne… ar fi aievea,// dacă aş fi, cum îmi doresc/ cu ardoare, unul din/ marii sacerdoţi/ prin care vine mângâierea/ binecuvântare-cântec!” (Binecuvântarea-cântec), pentru că poetul îşi declară deschis incertitudinea harului de a surprinde în scrisul său misterele lumii şi pe ale sinelui doritor să comunice cu esenţele („Doamne, Te rog/ spune-mi şi mie/ că pot să calc pe valuri” (Spune-mi şi mie). Fără încrâncenare mistică, dar cu o evidentă angoasă existenţială, invocaţia eului liric se îndreaptă către un Dumnezeu retras într-o tăcere argheziană, inabordabilă, anulând orice comunicare cu terestrul maculat prin voinţa omului. Neliniştea e provocată de lipsa de repere ontologice ferme, când însuşi spiritualul poate deveni perisabil. În consecinţă, lirismul pare a se manifesta prin disciplinarea spiritului şi depăşirea simţurilor, îndreptându-se spre conceptualizarea noţiunilor curente ale existenţei proprii. Resortul incredulităţii desparte, aşadar, fiinţa carnală de cea spirituală, punând necontenit într-o ecuaţie interogativă poeticul şi existenţa, iar lupta împotriva negurilor incertitudinii developează jinduirea după o poezie a iluminării care trece de la obiect la subiect prin surprinderea graniţei fragile dintre creat şi increat, a acelor spaţii de trecere care leagă existentul de nonexistent şi concretul de esenţa sa încifrată. Această particularitate a viziunii aduce sub privirile noastre inclusiv motivul liric al limitei dintre materie şi spirit prin metaforele ascensiunii, ale legăturii dintre pământ şi cer, dintre profan şi sacru, legătură care pare să se fi rupt însă în timpurile noastre moderne, când „am smuls giganţii/ din construcţia originară,/ nesocotindu-le temeiurile,/ şi-apoi i-am adunat/ cu sila în haremuri/ cu obârşie de gheenă” (Răpirea giganţilor).
Înstrăinarea şi senzaţia de trăire intrusă în această lume sunt consecinţele unei asemenea rupturi petrecute nu se ştie când şi nici din ce motive; iată de ce se insinuează presimţirea lentă a sfârşitului, fiorul tanatic imprimând poeziilor accentele elegiac-patetice, dar aprige ale unei renunţări melancolice şi meditative: „V-am fost destul povară./ Îmi pare rău că/ încă am să vă împovărez/ cu împlinirea atâtor/ ritualuri şi mai ales cu/ ultima şi trista mea privelişte,/ cu amintirea ei.// Seara, să-mi spună/ sacerdotul taina-rugăciune./ Lăsaţi-mă, apoi,/ să mă privească cerul/ limpede o noapte.// Iar dimineaţa,/ voi fi strat de flori” (Din testament). Sinceritatea trece direct în aceste versuri de o simplitate implozivă, ce adună în jurul unui nucleu semantic mari goluri de tăcere gravă şi pură. E ca şi cum poetul nu reuşeşte să înfrunte timpul şi vremurile, să rupă năvoadele tristeţii, pentru că refuză răspicat să facă acest lucru, denunţând în felul său personal răul şi absurdul unei lumi strâmbe în care jucăm/ interpretăm doar un rol efemer, cu un scenariu şi o regie „deficitare”, de un prozaism răvăşitor (în Precum prevede rolul), din care ar prefera să se retragă. O retragere însă în doi, prilej cu care poetul atinge o temă aproape absentă, anume iubirea, sau poate chiar absenţa acesteia (pentru că dragostea poate fi o robie grea), solitudinea nefiind interpretată ca un scop în sine, ci ca un mod de a se revanşa faţă de contextul dezamăgitor al realităţii. Se strecoară aici o anume doză de incertitudine, pentru că „adoraţia” poetului (cu inflexiuni de înfiorare şi de gravitate nestilizată) nu ştim dacă vizează o fiinţă pământeană, o dragoste conjugală anume sau se îndreaptă către Divinitate, parcurgând drumul de la alienare la regăsire prin reîntoarcerea eului rătăcit la dragostea divină: „Pe lista aceea de aşteptare/ noi doi am încăpea pe-un loc;/ doar pe un loc suntem/ de-atâta vreme.// În clipele acelea dilatate,/ eu ţi-aş mai spune o anecdotă,/ iar tu ai remarca precum/ ţi-e obiceiul, că e veche” (Dar nu singuri). Dispreţul şi umilirea valorilor ancestrale combinate cu propensiunile (auto)distructive, aproape demonice, ajunse acum principii călăuzitoare ale vieţii, ar fi alte motive de întristare. Nostalgia purităţii şi armoniei iniţiale o descoperim de pildă în dorinţa unui nou început, dorinţă în care se întrezăreşte încercarea de a recupera sensul armonic al vieţii şi graţia pierdută: „Purtătorii/ îmbolnăvirii Pământului/ n-au avut acces;/ nici urme din urmele lor./ Invitaţii şi-au lăsat/ tălpile la intrare//[…]// Între ceruri şi pământuri/ noi, pe ape de lumină,/ în lină plutire,/ corabia s-a întors/ cu pasageri schimbaţi,/ oameni noi” (Noua arcă). Se pare că singura cale de purificare şi de redempţiune rămâne opţiunea retorică a reculului spre embrionar, spre inerţia originară, urmată fiind apoi de viziunea (fără decoruri grandioase) a unei noi geneze, pornite din vârtejul increatului, cu speranţa că noua creaţie va fi superioară celei apuse: „şi una după alta/ – nici una nu-i la fel,/ nicicând nu vor fi toate –,/ vin şi se duc, şi trec prin/ taina numărului sacru/ dintr-un etern Genesis” (Dintr-un etern Genesis).
Indiferent la glorii efemere, lirismul sceptic al lui Alexandru Spătaru are, aşadar, o doză de singularitate prin faptul că poetul este un elegiac al trecerii şi al îndoielii, care îşi mărturiseşte stările de spirit şi îşi regizează neliniştile bine studiate, trăindu-le apoi la intensitate maximă în faţa unui cititor luat ca martor (neprezent în text, dar obedient şi fără reacţii subiective), care va asimila aşadar sensurile impuse fără a le negocia, pentru că „îţi caută o carte simţirea/ cea mai dinăuntru,/ nădăjduind o întâlnire/ în rezonanţă…” (Cititorule).
(vol. Delict de speranţă, editura Vasiliana, Iaşi)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alexandru Spătaru și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.