George Petrovai – Ivan Sergheevici Turgheniev şi ubicuitatea lui artistică

În satul Spasskoe-Lutovinovo din fosta gubernie Oriol este linişte în această minunată după-amiază de vară. Asta în cazul în care te-ai obişnuit să nu iei aminte la puseurile civilizaţiei ce rănesc tăcerea prin duduitul motoarelor şi clacsoanele maşinilor şi, desigur, dacă priveşti cu detaşare grupurile de turişti care se îndreaptă spre fostul conac al lui I.S.Turgheniev ori vin dinspre el.
Atent doar la ciripitul şi hârjoneala păsărelelor, căci auzul lui nu este deprins să sesizeze uruielile şi scrâşnetele actualei civilizaţii, pe terasa imensului conac cu peste 40 de camere îşi face apariţia însuşi Ivan Turgheniev. Este întocmai aşa cum îl ştim din tablourile de epocă: cu surtucul negru încheiat până la ultimul nasture, cu părul alb şi lung pieptănat cu oarecare cochetărie, trăsăturile armonioase ale unui adevărat aristocrat şi fruntea amplă de gânditor.
Cu paşi rari şi neauziţi, el străbate terasa până la şezlongul pe care cade umbra deasă a copacilor seculari din uriaşul parc al conacului. Se aşează cu un geamăt uşor în scaunul confortabil, apoi îşi pune palmele cu degetele lungi şi albe pe braţele acestuia şi timp îndelungat urmăreşte pe cerul înalt al verii mişcările lenevoase al norilor alburii şi schimbători, în timp ce urechile i se desfată ba cu trilurile privighetorilor, ba cu ţârâitul greierilor.
Deodată tresare şi întoarce uşor capul spre dreapta, unde simte prezenţa Daimonului, aşezat la rândul lui într-un fotoliu confortabil.
Daimonul: Te-ai speriat, Ivan Sergheevici? Şi eu care credeam că te-ai obişnuit într-atât cu mine, încât apariţiile mele nu mai au cum să te surprindă…
I.S.Turgheniev (cu mâna la frunte şi vocea obosită): O, da, de obicei aşa este. Dar asta-i o situaţie atât de neobişnuită! Doar mă aflu în casa părintească, la ceasul amintirilor.
Daimonul (cu o strâmbătură dispreţuitoare şi un gest de lehamite): Mda, să fiul al naibii dacă n-am uitat că asta-i marea belea cu voi oamenii! Una-două vă înmuiaţi ca nişte cârpe atunci când vă năpădesc amintirile. Dacă nu-i cu supărare, iubite Ivan Sergheevici, care-s mult duioasele amintiri ce ţi-au răscolit inima: să fie amintirea despoticei tale mame, sau cele din şcoală, ori poate cele de mai târziu, când mai mult stăteai în străinătate?
I.S.Turgheniev (cu ochii aburiţi de lacrimi şi palmele încleştate pe braţele şezlongului): Toate, amice, toate sunt nespus de duioase pentru mine. Dar ce ştii tu ce spune glasul inimii, tu cel care le ştii pe toate mai presus de cât îi stă în putinţă vreunui om? Da, ai dreptate. Din inimă încolţeşte şi se hrăneşte slăbiciunea umană întruchipată ba în dragostea dusă până la jertfă, ba în mila sfâşietoare, ba în nobila generozitate. Dar tocmai această formulă divină după care se realizează aliajul indestructibil dintre puterile inimii şi ale minţii, cu atât de necesara supremaţie a sentimentelor în anumite momente cheie din istoria omenirii, tocmai ea îl înalţă pe om şi-i conferă şansa izbăvirii. Însă ce folos să-mi deschid inima înaintea ochilor tăi sfredelitori, căci a încerca să mă fac înţeles de tine la acest capitol este ca şi cum m-aş confesa în faţa unui automat.
Daimonul: Măi să fie! Nu cumva te-ai aşteptat să fiu un nerod sentimental? Asta v-o las vouă, ruşilor.
I.S.Turgheniev: Şi bine faci. Nicăieri în lume nu vei întâlni o cultură mai tristă şi mai îmbibată cu duioşie ca cea rusească. De altminteri, personajul principal al literaturii ruseşti este însuşi sufletul rusului. Iar sufletul lui, după ce crezi că s-a modelat în decursul istoriei noastre încărcate de restrişte asiatică şi de ţarism despotic? După însuşi chipul nesfârşitei noastre stepe…
Daimonul: Nu spun că nu ai dreptate, acum când stau şi mă gândesc la operele marilor scriitori ruşi din vremea ta şi de mai târziu, pe care i-am cunoscut tot atât de bine ca pe tine. Apropo de operă, Ivan Sergheevici, care dintre cărţile tale îţi este cea mai dragă?
I.S.Turgheniev (după o lungă pauză): Crezi că un părinte dă dovadă de înţelepciune atunci când îi favorizează pe unii dintre copiii săi, nedreptăţindu-i în acest mod pe ceilalţi? La care dintre degetele mâinii vei consimţi să renunţi, pe motiv că în multiplele funcţii ale palmei, nu au toate importantul rol al degetului opozabil, ori pe cel al arătătorului?
Cărţile scrise înseamnă pentru autor mult mai mult decât degetele de la mână, căci ele se cheamă copiii lui spirituali. Ori creaţia spirituală este singura lucrare care-i conferă omului statutul de demiurg, fie şi pentru aceea că ea este rezultatul unui proces de autofecundare, ceea ce înseamnă că în acel formidabil puseu al facerii situat dincolo de coordonatele spaţio-temporale a tot ce este pieritor, are loc refacerea unităţii primordiale dintre cele două sexe…
În pofida tuturor reţinerilor mai sus-amintite, mărturisesc că mi s-a lipit de suflet cartea de tinereţe pe care am intitulat-o Povestirile unui vânător. N-aş putea , însă, să precizez care-i principala cauză a ataşamentului faţă de această carte. Să fie din pricina pasiunii mele pentru vânătoare, pasiune moştenită de la tatăl meu, graţie căreia am colindat prin atâtea şi atâtea locuri locuite de ruşi, unde ochiul meu începea să se formeze şi să înregistreze nu doar fragmente din copleşitorul tablou al naturii, ci mai ales aspecte de neuitat din cutremurătorul tablou social al vremii? Ori poate că acest ataşament se datorează succesului înregistrat de povestirile mele vânătoreşti, publicate iniţial în foileton, apoi integral în anul 1852?
Daimonul: Aşa te vreau, Ivan Sergheevici! Ce rost ar avea să ne ascundem după deget, când ştim prea bine – iar criticii şi istoricii literari o ştiu şi mai bine – că Povestirile unui vânător reprezintă nu atât piatra de încercare a întregii tale creaţii, cât mai ales piatra unghiulară a viitorului tău edificiu cultural. Ce nu găsim în această carte? Găsim personaje memorabile, aşa ca Hori şi Kalinîci din povestirea cu acelaşi nume, ori ca cei doi moşieri: Viaceslav Harionovici Hvalînski şi Mardari Apolonîci Stegunov, fraţi buni cu nemuritorii Ivani ai lui Gogol (unul Ivanovici, celălalt Nikiforovici), apoi facem cunoştinţă cu doctorul de plasă şi incredibila lui poveste de dragoste, cu băieţii ce-şi pasc caii în lunca Biejei şi se dovedesc neîntrecuţi povestitori despre domovoi şi vodianoi, o cunoaştem deasemenea pe buna moşiereasă Tatiana Borisovna şi pe parazitul de nepotu-său, după care ni se înfăţişează moartea liniştită şi simplă a unui ţăran în povestirea Moartea, pentru ca spre finalul cărţii să fim înştiinţaţi despre aiurelile şi sărăcia lucie a straniului moşier Certophanov şi apoi despre moartea sa. Adică o vastă panoramă a societăţii ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
I.S.Turgheniev: Da, numai că tot de la ea mi se trag ponoasele cu ţarul Nicolae I. Că doar nu-i de crezut că arestarea ordonată de ţar şi apoi exilarea mea la moşia Spasskoe-Lutovinovo pentru o perioadă de 21 de luni, s-ar fi datorat doar acelui necrolog scris la moartea lui Gogol, în care făceam aluzii la asprimile regimului.
Daimonul: Cu siguranţă că ăsta-i adevărul, de vreme ce în Povestirile unui vânător nu te-ai ferit să spui lucrurilor pe nume în acea panoramă dezolantă a Rusiei autocratice, cu înspăimântătoarea sărăcie a cătunelor şi a ţăranilor aflaţi în înjositoarea situaţie a unor sclavi…
Hei, dar văd că te-ai întristat, iubite batiuşka, după această evocare. Ca să mai prinzi niţică inimă, îţi aduc la cunoştinţă victoriile repurtate de op în decursul timpului. Prima este aceea că ei i se datorează în bună măsură urgentarea de către ţar în anul 1861 a reformei agrare (abolirea iobăgiei), iar cea de-a doua se cheamă seria nesfârşită a traducerilor în nenumărate limbi. În paranteză fie spus, una dintre cele mai izbutite traduceri ale acestei cărţi în limba română i se datorează lui Mihail Sadoveanu, el însuşi iscusit scriitor şi pasionat vânător. Respectiva traducere dobândeşte un plus de savoare cu contribuţia sadoveanismelor azvârlite cu delicioasă socoteală în paginile cărţii: pâne, câne, cucoş, vrai, iai, sară, samă, matasă etc.
*
Între timp s-a lăsat noaptea. Cei doi interlocutori tac şi poate că, pătrunşi de adâncurile nopţii de vară, fiecare dintre ei caută să-şi reamintească unele dintre cele mai reuşite tablouri care împodobesc discret Povestirile unui vânător. Iată unul dintre ele, magistral realizat din câteva tuşe viguroase în “Pădurea şi stepa”, comentariul poetic cu care se încheie cartea: “Soarele a asfinţit; luceafărul s-a aprins şi pâlpâie în marea de foc a apusului…Dar vâltoarea păleşte; cerul se face albastru; umbrele se contopesc; văzduhul se întunecă.”
Şi de data asta tăcerea este întreruptă de către Daimon.
Daimonul: Constat, iubite Ivan Sergheevici, că iar te-ai cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri nalte, ca să-l citez pe Eminescu, remarcabilul tău contemporan. Nu cumva te-a cuprins aleanul după fermecătoarea cântăreaţă de operă Pauline Viardot?
I.S.Turgheniev: Nu ţi se pare firesc ca acuma ea să fie dulcele izvor al melancoliei mele, după ce tot ea a fost în întreaga mea viaţă doamna sacră a gândurilor mele?! Da, am urmat-o pretutindeni în străinătate, cu indicibila fericire de-a fi mereu alături de ea, căci am iubit-o cu patima năvalnică a aceluia care în copilărie a avut parte doar de firimituri din această miraculoasă hrană. (Foarte tulburat, îşi strânge tâmplele cu palmele, pieptul îi tresaltă spasmodic şi printre buzele contractate se scurge un geamăt de durere.) Dar te întreb pentru a doua oară: Ce poţi tu să ştii de deliciosul chin al dorului după cineva şi de adorabila durere a inimii, ce stă gata-gata să plesnească ba de bucurie şi speranţă, ba de jale şi restrişte?
Daimonul (cu o strâmbătură de nemulţumire după acest afront): Poate că ştiu mult mai multe la acest capitol decât îşi poate închipui vreodată cineva. Căci la drept vorbind, cine dacă nu eu, sub diverse întruchipări, mă apropii de fete şi femei din toate mediile sociale, fie pentru a le pune la încercare virtutea sau fidelitatea, fie pentru a le pune pe tavă – fireşte, celor care o merită – întreaga gamă a desfătărilor izvodite de Amor. Crezi că există vreo urmaşă a Evei, vorbesc de cele sănătoase la trup şi minte, care să reziste ispitei de-a se destrăbăla măcar în gând? Straşnic mă amuză să le pun pe jăratec pe călugăriţele tinere şi cu sângele încă neprefăcut în bragă. Să le vezi, bietele de ele, cum se canonesc, cât pe-aci să se rupă în două, căci ochii minţii se desfată cu ceea ce le este cu desăvârşire interzis, nu însă şi cu desăvârşire neştiut, în timp ce buzele tremurânde rostesc rugăciuni pripite, pe care nici măcar propriile lor urechi nu le mai aud.
(Se opreşte atunci când sesizează un gest de dezgust schiţat de Turgheniev.)
Bine, bine. Admit că eu sunt Ispititorul şi că stârnirea a ceea ce voi oamenii numiţi păcat, reprezintă însuşi modul meu de-a fi. Logic vorbind, voi de fapt ar trebui să-mi fiţi profund recunoscători pentru ceea ce fac. Nu zâmbi cu dispreţ, batiuşka, pentru că e la mintea oricui că fără mine, voi oamenii aţi fi incapabili să stabiliţi distincţii clare şi precise între perechile de noţiuni fundamentale cu care operaţi în acest răstimp al decăderii voastre morale: bine-rău, sacru-profan, adevăr-minciună, virtute-păcat etc. Necunoscându-le şi neaplicându-le ceas de ceas şi clipă de clipă, aţi mai fi oameni în adevăratul înţeles al acestui cuvânt? Adică fiinţe muritoare şi înzestrate cu raţiune, care suferă cumplit în timpul popasului ce le este menit pe Pământ, dar care totodată se purifică prin suferinţă, şi astfel îşi câştigă dreptul de-a spera la mântuire şi la pătrunderea în viitorul regat al nemuritorilor. Vezi, aşadar, că sunt perfect edificat cu întreaga filosofiei a existenţei voastre, din interiorul căreia se înalţă nu doar palavrele cu misiunea ce-o aveţi de îndeplinit în această viaţă, ci în cazul unora se înalţă cu dreptate chiar măreţia vieţii lor atotumane.
Ah, iubitul meu interlocutor, văd prea bine că eşti sătul până peste cap de trăncăneala mea. Însă fă-mi, te rog, hatârul şi mai ascultă-mă niţel. Timp avem berechet amândoi, căci ce influenţă mai poate să aibă timpul asupra acelor ce cu voie sau făr’ de voie i-au scăpat din mîna necruţătoare? Oricât ţi s-ar părea de paradoxal, îţi mărturisesc cu toată sinceritatea de care sunt capabil că ştiam dinainte că mă voi simţi straşnic stând împreună la taclale, motiv pentru care am admis să-mi iau o scurtă vacanţă pentru a şedea în tihnă de vorbă. Că mă crezi au ba, adevărul este că am obosit alergând de-atâtea eternităţi pe întregul rotund al Pământului şi, aşa cum just afirmă Lermontov, m-am cam scârbit de-atâta rău. Gândeşte-te numai, mereu acelaşi şi acelaşi lucru: ici o crimă, dincolo o hoţie de rang ministerial, într-un loc o minciună cât roata carului, în altă parte o încăierare pe viaţă şi pe moarte! Pfui, ce scârboşenii! Dar asta-mi este meseria, şi oricât m-am zbătut, încă n-am putut găsi nici măcar nişte ajutoare mai acătării, necum un înlocuitor pe care să mă pot bizui ca pe mine însumi. Ba nu, făcând această afirmaţie m-am pripit. Fiecare secol mi-a dăruit câte ceva. Dar de la secolul 20 am obţinut recolta cea mai bogată. Mă rog, este şi acesta un indiciu al evoluţiei omului…
(Deodată cade pe gânduri şi dacă ar fi singur, pesemne că ar şi ofta).
Şi când te gândeşti că dacă te iei după cuvântul Bibliei, zilele mele sunt numărate. Ei, ce să-i faci? Mă împac cu gândul că mai am de trăit un fleac de câteva cvadrilioane de ani, după care mort-copt va veni mult-aşteptatul sfârşit, iar eu mă voi putea odihni pe săturate.
Sincer să fiu, în lunga şi anevoioasa mea lucrătură n-am avut parte doar de plictiseală şi monotonie, ci s-au ivit ba întâlniri memorabile , precum cea cu Iov, cu El în pustie şi cu Faust, ba interesante divertismente, aşa ca întâlnirea mea cu Ivan Karamazov, întâlnire închipuită şi găzduită de confratele tău F.M.Dostoievski în paginile celebrului său roman Fraţii Karamazov.
Dar iată, am încheiat-o cu confesiunile. Mă simt acuma mult mai în formă ca la începutul întâlnirii noastre, aşa că după acest intermezzo, cu voia ta, scumpe maestre, putem să ne întoarcem la firul agreabilului nostru dialog.
I.S.Turgheniev: La presupusa ta sinceritate voi răspunde cu întreaga mea sinceritate: Ai venit aici fără ca măcar să-mi treacă prin minte să te invit. Cu toate astea, considerându-mă ca întotdeauna o gazdă bună, nu-ţi voi întoarce spatele şi nu te voi pofti afară. Ar fi, de altminteri, complet inutil, dat fiind faptul că te situezi în fruntea acelor creaturi pe care le dai afară pe uşă, iar ele îţi intră pe fereastră. Iată de ce promit să te ascult în continuare şi să-şi răspund într-un mod politicos, cu toate că, după vechiul tău obicei, mi te-ai vârât în suflet şi mi-ai ucis bucuria dialogului intim cu amintirile.
Daimonul:Şi eu care credeam că te voi flata cu încrederea degajată de confesiunile mele! Ei, nu-i nimic, oricum m-am obişnuit cu neîncrederea şi nerecunoştinţa, nu doar a oamenilor, ci a tot ce există şi are vreodată şansa să mă scuipe în faţă. Mă rog, fie şi aşa…
Iubite maestre, după concesia admisă în raport cu cărţile ticluite, sunt curios să ştiu dacă în mulţimea personajelor plăsmuite, ai măcar unul care se bucură de un spor de afecţiune din partea ta.
I.S.Turgheniev: În linii generale, comentariile făcute în legătură cu cărţile sunt valabile şi pentru personaje. Spun “în linii generale”, întrucât majoritatea personajelor, cu deosebire cele pozitive, nu sunt decât multiplicări ale eu-lui autorului, respectiv extrapolări ale unor cazuri luate din realitate, care, după înveşmântarea lor cu însuşiri împrumutate foarte adesea din propria panoplie moral-spirituală, sunt puse în mişcare pe calea regală a tipizării lor artistice.
Daimonul: Ce te face să crezi că lucrurile nu stau la fel şi în ceea ce priveşte creionarea personajelor negative, când ştiut este că în orice om stăruie atât piscuri ale elevaţiei, cât şi hăuri ale abjecţiei umane? Deoarece sunt înzestraţi peste medie, artiştii n-au cum să facă excepţie de la regulă. Exemplul cel mai frapant în acest sens îl constituie Dostoievski, cu memorabilele lui personaje ce-şi pendulează însuşirile şi defectele între elevaţie şi abjecţie.
I.S.Turgheniev: Rămân la părerea mea dintâi,cum că un creator de mare forţă artistică este un demiurg în afirmare, care cu uneltele sale specifice, caută să recreeze lumea în sensul perfecţionării ei. Ori, e clar că mesajul moral-spiritual al unei opere valoroase nu poate fi orientat decât pe direcţia dinspre rău spre bine, dinspre păcat spre virtute, chiar atunci când autorul apelează la mijloace artistice din gama oribilului şi hidosului, care par să acrediteze ideea că năzuinţele sale se îndreaptă în sens opus. Sunt absolut convins că indiferent de mijloace întrebuinţate, scopul culturii şi al adevăratului om de cultură nu poate să vizeze decât valorile cardinale: binele, adevărul, frumosul, justul şi sacrul, mulţumită cărora atât făuritorul culturii cât şi consumatorul ei au şansa unică de-a deveni din buni mai buni, din săraci – posesorii unor bogăţii “pe care nu le mănâncă moliile şi nu le fură furii”, din nefericiţii efemerului – preafericiţii cunoscători ai atotumanului îndrăgit de Absolut.
Iar acum să-ţi răspund la întrebare. Da, am vreo câteva personaje, nu doar mai bine conturate decât altele în virtutea poziţiei lor de personaje centrale, ci chiar reprezentative prin sarcinile cu care le-am investit în marea dezbatere de idei dintre intelectualii reformatori şi raznocinţi, privind schimbarea vechilor rânduieli şi triumful democratismului asupra aristocraţiei, respectiv nevoia presantă de orientare a Rusiei pe calea progresului inspirat de modelul occidental.
Fac precizarea că sunt întru totul de acord cu afirmaţia distinsului meu prieten Gustave
Flaubert: “Eu sunt doamna Bovary!” Da, un personaj feminin poate să-l reprezinte pe autor la fel de bine ca unul masculin…Dintre toate personajele mele feminine, cea mai aproape de năzuinţele mele conceptuale şi artistice se situează Elena. Asta nu o spun prin prisma popularităţii de care s-a bucurat romanul În ajun publicat în anul 1860, ci datorită frumoaselor însuşiri cu care mi-am înzestrat eroina: curajul femeii neînfricate de a-şi alege propriul drum în viaţă alături de cel pe care-l iubeşte şi-l urmează fără umbră de şovăială, ceea ce – desigur – a făcut ca Elena să devină prototipul personalităţii eroice, atât de necesar pentru societate în acel moment.
Tot curajoasă şi iubitoare se arată şi Liza din romanul Un cuib de nobili, însă curajul ei se manifestă în sens invers, înspre înăbuşirea definitivă a dragostei de-abia înmugurite între ea şi Lavreţki, atunci când află că fosta soţie a acestuia n-a murit.
Dintre personajele masculine, figura cea mai reprezentativă este aceea a medicului nihilist Bazarov din romanul Părinţi şi copii (1862), copilul meu preferat care reproduce trăsăturile lui Dimitriev, un tânăr medic de provincie cunoscut de mine.
Daimonul: Din romanul Desţelenire (1877) nu incluzi pe nimeni în categoria personajelor reprezentative?
I.S.Turgheniev: Dintre toate personajele acestui ultim roman al meu în două părţi, Solomin se apropie cel mai mult de ceea ce consider eu a fi un personaj reprezentativ…
Daimonul: Romanul Fum (1867) a generat nenumărate discuţii îndată după apariţia sa. Lev Tostoi şi Dostoievski, Goncearov şi Tiutcev au respins romanul de pe poziţii diferite: unii pentru tendinţa lui politică, alţii pentru lipsurile sale artistice. În schimb Pisemski şi Pleşceev au apreciat romanul cu mult entuziasm. Te-au afectat opiniile acelora care au găsit că cugetările lui Potughin jignesc sentimentele patriotice ale unora dintre cititori?
I.S.Turgheniev: Nu poţi să le faci tuturor pe plac. Dar chiar dacă unii dintre cititori s-au simţit ofensaţi, nu retractez nimic din cele scrise. De altminteri am prevăzut o atare reacţie, motiv pentru care am pus în gura lui Potughin următoarele cuvinte: “Slavofilii m-ar spânzura cu plăcere pentru asemenea erezie, dacă n-ar avea inima aşa de gingaşă”.
Daimonul: Multe aş mai avea să te întreb, iubite maestre. Dar iată că se face de îndată ziuă şi eu mă grăbesc la treburile mele. Ne vom despărţi după ce-ţi voi cunoaşte părerea în delicata chestiune a iubirii, temă prezentă, dacă nu mă înşel, în cam tot ce ai conceput şi scris. Ba una din scrierile tale chiar a-i botezat-o Prima iubire.
În romanul În ajun faci referire la cele două tipuri de dragoste, despre care Schopenhauer vorbeşte adeseori: dragostea desfătare şi dragostea jertfă. După lunga discuţie avută şi din mesajul întregii tale opere, deasemenea orientându-mă după marea dragoste a vieţii tale, cunosc dinainte răspunsul la această ultimă întrebare: Dintre cel două tipuri de dragoste, care trebuie să deţină întîietatea în orice împrejurare a vieţii omului?
I.S.Turgheniev: Fireşte, dragostea jertfă.
În clipa aceea, undeva departe se auzi cucurigatul unui cocoş, şi Daimonul dispăru de pe terasă ca luat de adierea dimineţii. “Se face ziuă”, murmură Tugheniev după ce rămase singur. Apoi se adânci în binecunoscuta-i melancolie şi, odată cu roua florilor, el se lăsă absorbit de primele raze ale soarelui de vară.

 

Sighetu Marmaţiei

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în George Petrovai și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la George Petrovai – Ivan Sergheevici Turgheniev şi ubicuitatea lui artistică

  1. Maria Rugina zice:

    De o clasică acuratețe și inspirată abordare a personalității literare I S.Turgheniev, prezentarea de mai sus îmi trezește întrebarea: CARE AR PUTEA FI PERSONAJUL PRINCIPAL AL LITERATURII ROMÂNE?

  2. George Petrovai zice:

    Multumesc, doamna Maria Rugina, pentru aprecieri. Personajul principal din literatura romana? Ce-ati spune de Danila Prepeleac sau Stan Patitul?

  3. Maria Rugina zice:

    Mă refeream la un personaj simbolic. Mi s-a părut atât de potrivită desemnarea făcută de Domnia Voastră –,,sufletul rusului” – cu tristețea și duioșia caracteristice, încât m-am gândit imediat la literatura noastră. .Îndrăznesc să aleg mintea românului – fie și ,,cea de pe urmă”.Se verifică și prin trimiterea la basm propusă de Dumneavoastră.

Comentariile sunt închise.